Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu înalță sufletul care urcă prin credință smerită!

240

În Duminica a 33-a după Rusalii, în care se face intrarea într-o nouă perioadă a anului bisericesc, numită a Triodului, se citește la Sfânta Liturghie Pilda Vameșului și a Fariseului (Sf. Ev. Luca 18, 10-14), prin care Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Se arată cel mai mare cunoscător al sufletelor noastre şi în același timp doctorul tămăduitor al celor care urcă în credință smerită, mai ales că avem de-a face cu două tipologii existențiale sau două categorii de firi umane, unul, fariseul care părea o elită spirituală a poporului ales, şi vameşul care părea vrednic de dispreţ şi de blam, deoarece, «stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului»!

«Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş»
În Duminica a 33-a după Rusalii, vedem că Dumnezeu înalță sufletul care urcă prin credință smerită, atunci când vorbim despre cei doi oameni care au urcat la templu, Vameșul și Fariseul, iar prin atitudinea lor au diferit în mod surprinzător unul de altul, deoarece Mântuitorul, fiind marele doctor al sufletelor noastre, nu priveşte la faţa omului, la fizionomia lui, ci la sufletul lui, mai ales că starea inimii vameşului diferă de cea a fariseului. Ceea ce spunea fariseul era adevărat, dar starea inimii lui nu era una de smerenie, fiindcă el era plin de sine şi de aceea nu mai este loc în inima lui pentru prezenţa lui Dumnezeu. Cuvântul fariseu vine de la cuvântul aramaic “faras” şi înseamnă ales, om mare, aşa că pe vremea lui Iisus, fariseii erau consideraţi oameni aleşi. Fariseii căutau laudele lumii, nu se rugau în casă, ci ieşeau la colţurile uliţelor şi se rugau cu voce tare, ca oamenii să spună: “Ce om bun, evlavios”, dar ei, în suflet nu erau pe măsură. De aceea, Iisus le zice: “Vai vouă fariseilor făţarnici, că sunteţi ca mormintele spoite, care dinafară sunt curate, dar înăuntru sunt pline de putreziciune”. În altă ordine de idei, constatăm că Fariseul nu mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a ajutat să săvârşească multe fapte bune, ci, îi mulţumeşte că nu este ca toţi ceilalţi oameni, iar aceasta e de fapt o mulţumire sub formă de judecată. Adică, nici cel care se afla lângă el, nu era cruţat, nici pe cel care se afla în rugăciune, alături de el, incluzându-l în categoria oamenilor care nu merită nici o atenţie. În contrast cu acest fariseu care judeca pe ceilalţi oameni, care este plin de sine, vameşul spune doar cuvintele: «Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului». Hristos Domnul ne arată că vameşul s-a întors mai îndreptat sufleteşte decât fariseul, iar concluzia parabolei este că acela care se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte pe sine va fi înălţat. Deci, vameşul este un om păcătos, dar pocăinţa lui este sinceră, şi el nu contează pe faptele lui bune pe care nu le are, şi nici pe o bunătate pe care nu o are, ci, singurul lucru pe care contează el este mila Lui Dumnezeu, pentru că în centrul rugăciunii sale se află mila Lui Dumnezeu şi păcatul lui propriu. Vameşul nu face lista păcatelor altora, nu are grija de păcatele altora, ci, numai de propriul său suflet se preocupă, fiindcă are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a se schimba, pentru a se înnoi, pentru a se curăţi şi pentru a se mântui. Cu siguranță, acest vameş, dintr-un om păcătos, prin puterea rugăciunii lui sincere, devine, fără să ştie, un dascăl pentru noi toţi, un pedagog, un educator. Multe dintre faptele noastre, considerate de noi bune, au nevoie de mila lui Dumnezeu ca să fie curăţite de ceea ce a fost orgoliu sau egoism, atunci când noi le-am săvârşit. Acest vameş ne îndeamnă, ca un povățuitor, fără voia lui, să spunem de cât mai multe ori: «Doamne-milueşte»! Vameşul ne arată că în faţa lui Dumnezeu avem nevoie, nu doar să enumerăm virtuţile noastre, iar când facem chiar și un lucru bun, să-I mulţumim lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu se aduce spre curăţire ceea ce n-a fost făcut potrivit voinţei Lui: gândurile, faptele noastre cotidiene, iar tot ceea ce n-a însemnat iubire smerită faţă de semenii noştri înseamnă păcat! Deci, tot ceea ce am făcut sau facem bine, fără să-I mulțumim lui Dumnezeu, înseamnă păcat!

«Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa»
Învăţăm de la acest vameş din Pericopă, că la un moment dat, nu se mai pune problema înşiruirii faptelor rele prin care păcătuiește, ci, doar vrea să fie eliberat de starea păcătoasă. Omul plin de păcate, nici nu-şi mai aminteşte câte rele a făcut! Vameşul este dascălul nostru duhovnicesc, pentru că el nu e mulţumit cu starea în care se află. Spovedania nu este un simplu mod de a avea acces la împărtăşanie, fiindcă starea de pocăinţă este dorinţa fierbinte de a ne elibera de un trecut care ne apasă și care ne urmărește! Este nevoie de a ne schimba viaţa, prin constatarea că nu o putem schimba cu adevărat, doar prin propriile noastre forţe, prin simpla voință. Se știe că sfinţii s-au chinuit ani întregi de a lăsa anumite patimi, dar au observat că nu pot singuri, şi au ajuns la pocăinţă, cerând mila lui Dumnezeu. Asemenea vames-si-fariseuvameşului, văzând cu ochii lor duhovniceşti, sfinții au constatat că foarte adesea, numai mila lui Dumnezeu ne poate schimba, fiindcă nu este de ajuns crisparea voinţei, mai ales că există răutăţi în sufletul nostru, atât de adânc înrădăcinate, pe care numai mila lui Dumnezeu le poate vindeca. Vedem în glasul acestui vameș, că sufletul îi este atât de încărcat de păcate, încât numai mila lui Dumnezeu îl poate elibera de ele. În fine, când omul este eliberat de păcate, el renaşte, de aceea pocăinţa se mai numește și al doilea botez, iar lacrimile pocăinţei sunt lacrimi de bucurie. Iar, când îngenunchem în taina pocăinţei, când îngenunchem copleşiti de păcate, lăsăm la pământ păcatele noastre, iar apoi ne ridicăm, când ne smerim, și parcă ne golim de noi înşine în faţa Lui Dumnezeu, ca într-o înălţare duhovnicească. Poate că e firesc să ne punem întrebarea: oare, ce l-a determinat pe acest vameş, un om păcătos, să intre în templu, cu inima înfrântă şi smerită, bătându-şi pieptul cu pumnii şi fără a îndrăzni a-şi ridica ochii din pământ? El nu cerea nimic altceva decât mila lui Dumnezeu! De aceea, din punct de vedere psihologic, vameşul din pildă ar putea fi orice om păcătos, un om care-şi vede păcatele şi în acest fel reuşeşte apoi să-L vadă pe Însuși Dumnezeu. La un moment dat, constatăm că fariseul îl făcea pe Dumnezeu părtaş la victoriile sale morale, chiar aşa cum şi trebuie să facă cei care se consideră învingători în lupta pentru virtute. Dar, mai este şi o altă tâlcuire, comună, de altfel: lui Iisus nu i-a plăcut purtarea fariseului cu vameşul. Fariseul s-a făcut judecătorul vameşului, comparându-se cu el şi judecându-1 mai aspru, chiar decât Dumnezeu. Dar, cine scapă de astfel de comparaţii facile? Cine nu trage cu ochiul în dreapta şi în stânga, bucurându-se că el e altfel, sau, în cel mai fericit caz, compătimind făţarnic pe cei păcătoşi?

«Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului»
Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia Duminicii acesteia, nu ne spune că nu avem nevoie de vameși, ci, doar că avem nevoie de oameni care…urcă la templu. Și ne mai spune că avem nevoie de oameni care trebuie să se depășească mereu pe ei înșiși, profesiile lor, cultura lor, starea lor interioară, pentru că e nevoie, mereu e nevoie de…urcare spre Dumnezeu, Cel Prea Sfânt, Care schimbă continuu interiorul oamenilor. Credem că nu degeaba, Triodul, în care înveți să lauzi Treimea Prea Sfântă treimic, în trei ode/cântări…începe cu urcarea spre Biserică, iar această Evanghelie inițiază traseul evanghelico-liturgic spre Paști. Poate că Domnul Iisus, ironizând modul nostru maniheist și păcătos de a vedea lucrurile, de a-i considera pe unii numai buni și pe alții numai răi, ne dă să înțelegem că trebuie să fim supli, permisivi, deschiși, profunzi în experiența noastră și că trebuie să dobândim cunoștință din faptele tuturor oamenilor…și nu doar din faptele unora. Tradiţia creştină ne îndeamnă să privim cu atenție alături şi împrejurul nostru, iar dacă se întâmplă ca fiecare să cadă singur, nimeni nu se ridică singur! Aşadar, cheia pildei acesteia, ar putea consta în faptul că nu trebuie doar să privim şi să trecem mai departe, ca preotul şi levitul din parabola Samarineanului milostiv, ci să ne oprim, să punem mâna să-1 ajutăm pe cel căzut. Fariseul nostru, care se credea un om virtuos, n-a făcut nimic pentru vameşul cel păcătos, ci, l-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul. Întotdeauna, cel drept trebuie să se păzească, să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent şi nici să-i părăsească pe cei care au căzut. Desigur, privind la fariseul cel dojenit, să nu credem cumva că faptele dreptăţii, cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui Dumnezeu! Domnul l-a dojenit pe fariseu, nu pentru faptele lui, ci pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele toată nădejdea sa, uitând de păcate, de care, bineînţeles, că nu era slobod.
Privind la vameş, să nu credem că păcatele au puţină însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Domnul îl laudă pe vameş, nu fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să privească la cer, ci, pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire, doar în milostivirea lui Dumnezeu! Domnul îl apreciază pentru această întoarcere de la păcat la duhul smereniei şi al durerii inimii întru care striga: «Doamne, milostiv fii mie, păcătosului»! Să parcurgem repede în gând viaţa noastră și să ne uităm dacă nu sunt în ea păcate, cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. Fireşte, se vor găsi în ea mulţime de păcate! Dar dacă lucrurile stau aşa, cum să nu strigăm fiecare: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului»! După ce am luat ceea ce e adevărat de la Vameș, dar și de la Fariseu, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui, însă nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii îndreptat în ochii lui Dumnezeu de toate cele făptuite! Oricât ai părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta să strigi din inimă: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului»! E lecţia pe care s-o pecetluim în inimile noastre!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here