Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu împărtășește cu milă zidirea sufletului nostru

În Duminica a 23-a după Rusalii, Pericopa Evanghelică istorisește cu o adâncă profunzime a scrierilor sfinte, despre minunea vindecării demonizatului din ținutul Gherghesenilor, ca o expresie a luptei omului cu patimile sale, dar mai ales a modului în care Dumnezeu împărtășește cu milă zidirea sufletului nostru, deoarece Domnul ne arată că lupta cu demonii și cu patimile de tot felul este inexprimabil de dură, dar că ea nu este imposibilă, pentru că Cel care ne ajută pe noi e Același care L-a ajutat și pe El, iar Biserica dreptmăritoare ne pune în față această Evanghelie, tocmai acum, când se lasă frigul, când vine iarna și suntem supuși la tot felul de agresiuni externe și la provocări ale vremii potrivnice și ispititoare!

“L-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de un demon…”
Iată, Sfântul Evanghelist Luca ne istoriseşte, prin Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, în care îl sărbătorim și pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, terifianta și zguduitoarea minune a vindecării demonizatului din Gadara. Se știe din scrierile vremii, că Gadarenii sau Gherghesenii, erau un popor care locuia în ţinutul dinspre răsărit de Iordan, deosebit de iudei, iar ocupația lor era creşterea porcilor, cu totul străină iudeilor, ceea ce îi arată a fi de alt neam. Deci, Domnul Iisus Hristos a venit în aceste părţi date uitării de cârmuire şi lăsate în afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să binevestească şi acestora Evanghelia. Şi cum a sosit, “l-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de un demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci în peşterile de îngropăciune” (Luca 8, 27). Văzându-l pe Iisus, demonul a răcnit şi a căzut înaintea Lui şi cu glas puternic a strigat: “Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”. Din aceste cuvinte, observăm că stăpânirea demonului asupra nefericitului om era atât de puternică şi deplină, încât el se folosea de glasul lui, ca şi cum ar fi fost una cu el. Demonul cere să fie lăsat să intre în turma de porci care păştea pe malul apei, ceea ce i se îngăduie. Porcii se aruncă în apă şi pier, iar păstorii, “văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a făcut şi au venit la Iisus şi au aflat pe omul din care ieşiseră dracii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Iisus şi s-au temut”. Într-un mod cu totul și cu totul neverosimil, dar demn de ipocrizia umană, locuitorii Gadarei cer lui Iisus să plece din hotarele lor, din pricina pagubei ce le făcuse cu porcii. Singur, cel vindecat, îl roagă pe Iisus să-l lase să stea mai departe lângă El, dar Iisus l-a slobozit zicându-i: “Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”, iar minunea din această Evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu, mântuirea, salvarea de la pierzanie, chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate bogățiile pământului!

“Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”
Căci Dumnezeul tuturor, cu bună chibzuinţă, a lăsat ca unii oameni să fie supuşi şi stăpâniţi de demoni, nu pentru ca ei să pătimească, ci pentru ca noi să învăţăm prin ei, în ce fel sunt duhurile rele şi cum se poartă cu noi, iar astfel să ne abținem de la dorinţa de a ne supune lor. Doar un singur om pătimeşte şi suferă de stăpânirea demonilor, dar mulţi se zidesc şi se întăresc, iar gadareanul (în textul Sf. Chiril este = o gerghesinos) sau cetatea demonilor care se ascundeau în el, a căzut înaintea Lui Hristos şi a strigat: “Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu?”! Deci, să luăm aminte la aceste vorbe, că sunt arătătoare ale unei temeri amestecate cu multă cutezare şi prostie. Căci este o probă a prostiei diavoleşti această îndrăzneală de a spune: “Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu?” și este o dovadă de înfricoşare, faptul că roagă să nu-l chinuiască. Dar, dacă ştii că El este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt, atunci mărturiseşti că El este Dumnezeu al cerului şi al pămîntului, al tuturor celor din ele. Atunci, cum de răpeşti tu cele ce nu sunt ale tale, şi care sunt ale Lui? Şi apoi zici: “Ce ai cu mine?”. Oare, cine dintre mai marii lumii acesteia va răbda şi va suferi ca să lase până la sfîrşit şi întrutotul pe oamenii supuşi ocârmuirii sale, sub stăpînirea barbariei? Să privim cu deplină uimire Slava cea neasemuită a Aceluia care este mai presus de toate, adică, să ne uităm la puterea nebiruită a Lui Hristos, fiindcă El îl constrânge pe satana, voind ca satana să nu păţească decât aceasta, iar pentru el sunt foc şi flăcări cuvintele lui Hristos! Aceasta, pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe om din pământ, făcând o fiinţă vie şi raţională, unind la un loc trupul şi sufletul său(Facere 2, 7), lucru pe care nu l-au înţeles locuitorii ţinutului Gherghesenilor. De bună seamă că în suflet, noi vedem chipul lui Dumnezeu, pentru că El este un bun de natură spirituală, care nu poate fi preţuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul, deoarece ajută la ridicarea şi înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru fericirea viitoare. Din dragoste pentru suflet şi pentru mântuirea lui, Dumnezeu a jertfit pe unicul său Fiu (Ioan 3, 16), şi, tot pentru mântuirea sufletului, a întemeiat Dumnezeu Biserica Sa. De suflet, cea mai înaltă valoare spirituală, ca şi de trup, a ţinut seama şi Mântuitorul când a săvârşit minunile Sale asupra firii omeneşti, iar Dumnezeu împărtășește cu milă zidirea sufletului nostru!

“Duhuri slujitoare pentru cei ce vor moşteni mântuirea”
Sfânta Evanghelie ne pune în faţa unui om al cărui suflet era ameninţat cu pierzania, pentru că duhul cel rău intrase în el şi-l muncea cumplit. Omul, după ce a fost vindecat, era fericit pentru că nu mai era stăpânit de puterea diavolului, nu mai era robul acestui stăpân rău şi viclean, devenind supusul lui Hristos, de care voieşte să fie nedespărţit, să stea mereu numai cu El. Desigur, după învăţătura de credinţă creştină, diavolul este o fiinţă spirituală, un înger căzut. Iar înainte de a crea lumea, Dumnezeu a făcut pe îngeri, duhuri luminoase şi inteligente, “duhuri slujitoare pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1, 14), când unii dintre ei au rămas în bunătate şi frumuseţe. Alţii, însă, stăpâniţi de propria lor mărire, au încercat să uzurpe tronul Celui Preaînalt şi s-au răzvrătit împotriva Creatorului, dar răzvrătirea aceasta a fost pedepsită după dreptate. Se cunoaște că Lucifer, cu îngerii lui, au fost loviţi de fulgerele mâniei divine, “au fost aruncaţi în adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric” (II Petru 2, 4). Cu această descoperire a scripturilor, stăm în faţa celei mai mari taine a creaţiei, “taina fărădelegii”, pe care nu suntem în stare s-o pătrundem. Oricum, diavolul este o realitate dramatică a lumii, o forţă a răului, care, începută în cer, continuă şi va continua în lumea pământească. Lucrarea duhurilor rele se arată între oameni sub formă de amăgire, ispită, momeală, iar când sunt cuprinşi de mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu, mânioşi pe oameni, care sunt chipul lui Dumnezeu, diavolii încearcă pretutindeni şi în toată vremea, să câştige ucenici de partea lor şi să desfigureze creaţia umană. Astfel, satana i-a ispitit pe primii oameni în rai, l-a ispitit pe Iov în toate chipurile ca să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Desigur, până şi pe Domnul Hristos a cutezat diavolul cumva să-L ispitească. Putem afirma că în întreaga lume este “un război nevăzut” de care vorbesc Sfinţii Părinţi şi care îşi are victimile lui, însângeraţii și mutilaţii lui. Demonizaţii care se zvârcolesc cu spume la gură, mânia care aprinde şi ridică braţul spre lovire sau omor, ura, minciuna, binefacerea răsplătită cu răutate, dragostea schimbată în trădare, răzbunarea, hoţia, beţia, desfrânarea, doar câteva dintre nenumăratele biruinţe cu care îl câştigă satana pe om. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Sa, puterea diavolului asupra sufletelor noastre a fost slăbită mult. Sf. Apostol Pavel spune clar că Mântuitorul “s-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, ca prin moarte să nimicească pe cela ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evr. 2, 14). Vedem, aici, că Hristos a întrebat şi a poruncit demonizatului, să-i spună care era numele Său? Dar, oare, El a întrebat aceasta, fiindcă nu ştia, şi oare, căuta El să afle acest lucru ca un om oarecare dintre noi? Nu e oare lucru prostesc să arătăm aceasta sau să cugetăm în felul acesta? Dacă Dumnezeu împărtășește cu milă zidirea sufletului nostru, desigur, El ştie toate ca Dumnezeu Atoateștiutor, iar El cercetează inima şi rărunchii noștri! El a întrebat pe demoni, cu bună chibzuinţă, pentru ca să învăţăm că o mare mulţime de demoni a înhăţat un singur suflet omenesc!

“Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de voi”
Dintru început, vedem că diavolul s-a dovedit cap al răutăţii, ispitindu-i la rău pe oameni(I Cor. 7, 1), fiind mincinos şi ucigător de oameni, iar demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, tămăduit de Mântuitorul, este unul dintre aceia pe care diavolul pusese, la un moment dat stăpânire. Dar, înţelepciunea omenească a căutat să dea un răspuns la întrebarea despre originea răului în lume. După învăţătura creştină, Dumnezeu l-a făcut pe om să stăpânească toată creaţia. Libertatea cu care a fost înzestrat, nu a fost îngrădită de porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Împlinirea acestei porunci, l-ar fi întărit în bine, prin ascultare, iar el şi-ar fi dovedit iubirea faţă de Creatorul său. Călcarea poruncii lui Dumnezeu este dovada necredinţei şi a lipsei de iubire faţă de Creator. De cele mai multe ori, răul urmează din înlocuirea existenţei şi a valorilor adevărate, rezultate din unirea noastră cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, cu năluciri, falsificări, cu bunuri relative. Aceasta o arată Sf. Apostol Pavel prin cuvintele: “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor, au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în loc să slujească Făcătorului” (Rom. 1, 23). Deci, să nu uităm că viața creştinului trebuie să fie o mărturie continuă şi vie despre Hristos şi despre prezenţa Lui în viaţa noastră de fiecare zi. Căci, duhul cel rău nu-şi poate pune stăpânirea asupra omului, decât dacă acesta consimte într-un fel oarecare! “Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de voi”, zice Sf. Apostol Iacob (4, 7). Sf. Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne strice atât cât ne poate vătăma un câine legat. Suntem muşcaţi numai atunci când ne apropiem de câine şi intrăm în cercul în care se mişcă. Aşa este diavolul: el ne poate birui numai în măsura în care noi consimţim la şoaptele lui, la ispitele lui. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi s-a făcut om fără de păcat, ca să nimicească tirania diavolului şi lucrările lui! Mărturia noastră despre apartenenţa la Hristos şi la Biserica Lui, trebuie să fie dată şi semenilor noştri prin fapte ale iubirii şi slujirii acestora după exemplul Mântuitorului, care a venit să slujească lumii pentru a o mântui! Faptele de slujire a semenilor noştri sunt mărturia noastră creştină în această viaţă şi criteriul judecăţii obşteşti de la sfârşitul veacurilor, în faţa Dreptului Judecător! Credinţa noastră creştină ortodoxă ne cere să dăm mărturie despre cunoaşterea şi prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa şi în lucrarea noastră, iar noi trebuie să arătăm această prezenţă prin fapte vrednice de El, fapte de slujire a semenului nostru, de aproape şi de departe, fiindcă Dumnezeu împărtășește cu milă zidirea sufletului nostru!
Profesor, Vasile Gogonea