În Duminica a 6-a după Rusalii (a Sf. Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic); Ap. Romani 12, 6-14; al Sf. Părinţi: Tit 3, 8-15; Ev. Matei 9, 1-8 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Evanghelia ne vorbeşte despre vindecarea unui slăbănog, a unui om paralizat din oraşul Capernaum, care a fost adus la Mântuitorul Iisus Hristos de către prietenii săi, pentru a-i fi redată sănătatea trupească şi sufletească, o dovadă certă că Domnul Iisus îl vindecă pe slăbănog pe fundamentul credinţei altora, aşa cum i-a vindecat pe sluga sutaşului din Capernaum (Matei 8, 5-13), pe fiica lui Iair (Matei 9, 18), pe fiica femeii cananeence şi pe mulţi lunatici, surzi şi muţi (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Domnul Cel dătător de viaţă, nu doreşte să Se oprească doar la vindecarea de boala trupească de care suferea paraliticul, pentru că nu acesta este ultimul scop al Întrupării Sale, ci, ne dăruieşte tămăduire de bolile sufleteşti şi trupeşti, mai ales că prin această vindecare, Domnul ne descoperă puterea Sa Dumnezeiască şi lucrul cel mai important care înseamnă eliberarea noastră de păcat şi de moarte, El Însuşi fiind Lumina lumii, Cel mereu prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale, prin lucrări de vindecare şi de mântuire, ca o dovadă de netăgăduit că Dumnezeu Hristos, îi vindecă pe cei aflaţi în suferinţă, adresându-se nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori, ca o nevoie nerostită!
Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: ,,îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale”!
În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 6-a după Cincizecime, Sf. Ev. Matei ne vorbeşte, aşadar, despre paraliticul din Capernaum, care a fost adus de cei patru prieteni la Cel Ce putea să-l tămăduiască, iar, faptul că era purtat cu patul, ne arată clar neputința lui fizică. Dar, se pare că omul era neputincios și cu sufletul, din pricina puținătății credinței sale, iar despre aceasta aflăm din Sfânta Evanghelie, mai ales că bolnavul a fost vindecat, nu pentru credința sa, ci, pentru aceea a prietenilor săi! Pentru credința lor și pentru dragostea lor, fiindcă ei nu aveau o credință rece, stearpă, ci o credință vie, lucrătoare prin fapta iubirii care devine evidentă printr-o stăruință îndârjită de a-și pune prietenul neputincios în fața lui Dumnezeu! Textul Evanghelic ne spune următoarele: «În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: ,,îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale”. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: ,,pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă”? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: ,,scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta”! Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor» (Sf. Ev. Matei 9, 1-8). Cei care l-au adus pe bolnavul paralitic înaintea Domnului, neavând pe unde să intre pe ușă, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul, mai ales că ei, nici, măcar, nu s-au coborât împreună cu el înaintea Lui Iisus, ci s-au mulțumit cu aceea că au reușit să-l pună pe bolnav înaintea Domnului şi ei au rămas în anonimat, fiindcă iubirea lor lucra întru smerenia inimii lor. Aşadar, mai întâi, Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului și a ținut să se știe aceasta, mărturisind-o în fața mulțimii, El, Care, ori de câte ori vindeca un bolnav, îi cerea: „vezi, să nu știe nimeni!” Dar, aceasta, trebuia să o știe toți, să o afle și ceilalți, peste veacuri, că El avea puterea să ierte păcatele, fiind Mesia Cel așteptat – un răspuns mai precis, peste timp, la întrebarea Sfântului Ioan Botezătorul: „Tu ești cel ce vine sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11: 3). Dar, dacă paraliticul din Capernaum a fost vindecat pentru credința lucrătoare şi prin fapta iubirii prietenilor săi, aceasta nu înseamnă că el a asistat pasiv la propria sa vindecare. Poate că, dacă ar fi fost la mijloc numai credința și dragostea prietenilor săi, Dumnezeu nu l-ar fi ridicat din neputința lui, dar, dincolo de slăbiciunea trupească și sufletească a paraliticului, Dumnezeu a văzut în el, atât un sâmbure de credință, cât și disponibilitatea lui totală spre ascultare. Fiindcă, la porunca lui Iisus, el nu s-a îndoit, ci s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, iar gestul lui devine pe loc o propovăduire vie, cu fapta care își arată imediat roadele sale! Prin urmare, ca să primeşti Harul Lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El. Boala, neputinţa, suferinţa şi toate celelalte, ne pun într-o situaţie foarte complicată, ne pun într-o încurcătură din care cu greu putem ieşi, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem oameni muritori şi păcătoşi! De multe ori, vedem suferinţă în jurul nostru, vedem ploi devastatoare, calamități, pandemii, oameni contaminaţi de COVID-19, auzim de cazuri din ce în ce mai grozave şi ne speriem, ne îngrozim, ne este frică, ne blocăm cu mintea în suferinţă şi nu reuşim să vedem dincolo de ea, pentru că suntem copleşiţi de durere, dar nu vedem şi ceea ce este dincolo de durere, nu vedem că Însuşi Dumnezeu Hristos, îi vindecă pe cei aflaţi în suferinţă, adresându-se nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori, ca o nevoie nerostită!
,,Căci, ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă”?
Deci, din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, două lucruri trebuie să ne rămână bine întipărite în suflet: să nu rămânem blocaţi cu mintea în suferinţă, să nu ne lăsăm nici inima paralizată de frică, de spaima în faţa morţii, în faţa durerii, ci, să căutăm să trecem dincolo de momentul critic al pandemiei sau al altei încercări, să căutăm să vedem în suferinţă bucuria vindecării, să căutăm să vedem în moarte învierea, iar, atunci când vom mai cere Atotputernicului Dumnezeu să fim izbăviţi, să ne gândim Cui cerem acest lucru! Atunci, cu siguranţă că nu vom privi cu superficialitate această vindecare, nu ne vom mai lua decât în serios mântuirea noastră şi o vom înţelege ca fiind aflarea noastră în preajma Bunului Dumnezeu! Dacă vrem vindecare de coronavirus, atunci, să o vrem de la Dumnezeu, iar, fiind vindecați, să fim împreună cu Dumnezeu, pentru că nu vrem doar o simplă vindecare și doar atât! În altă ordine de idei, să înţelegem din exemplul slăbănogului, care, iată, ni s-a făcut nouă dascăl, deci, să nu ne purtăm cu nepăsare cu cei din jurul nostru, iar, dacă ne vom sili să aducem o rază de lumină în inimile celorlalți, dacă ne vom sili să-i iubim pe ceilalţi şi vom fi, cum zice Scriptura, că frate ajutând pe frate este ca o cetate întărită şi că unde este dragoste și unire, acolo a poruncit Dumnezeu viaţa şi binecuvântarea în veac, dacă vom face în acest fel, atunci și numai atunci vom fi cu adevărat creştini! Dar, oare, suntem, noi, gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine? Suntem, noi, gata să-i iertăm pe toţi cei care ne-au greşit şi suntem, noi, gata să nu avem nimic murdar în inima noastră? Nu suntem gata! Şi mergem cu şovăire, poate şi temători, cu un fel de mefienţă, dar, Îi cerem Lui Dumnezeu să ne izbăvească doar de suferinţă! Dar, spre surprinderea noastră, întârzie această vindecare, pentru că noi nu ştim ce să facem cu ea! Din păcate, Îl folosim pe Dumnezeu, ne folosim de El, fără să-I înţelegem durerea, fără să-I înțelegem iubirea, iar, în cele din urmă, luăm vindecarea, plecăm şi Îi întoarcem spatele! Să nu ne bizuim numai pe puterea tămăduitoare a oamenilor, pentru că nu înţelegem cu adevărat, de unde putem să avem noi puterea aceasta, de unde putem să avem această mare îndrăzneală înaintea Lui Dumnezeu. Două sunt sursele acestei puteri, ale acestei îndrăzneli: una este Harul Lui Dumnezeu, care, prin nevoinţa noastră, s-a revărsat din belșug în inimile noastre, şi a doua sursă, chiar cel în cauză, cel care are nevoie să fie vindecat, slăbănogul, paraliticul, oare, de unde aveau această putere cei patru prieteni ai slăbănogului, cel care, poate, odată a fost întreg, sănătos, sau poate nu, nu ştim asta, dar care a reuşit să stârnească prietenia celor patru, a reușit să aprindă dragostea în inima lor în aşa măsură încât aceia nu puteau să-l vadă cuprins de această boală, nu aveau pace, pentru că dragostea nu îi lăsa, iar, această dragoste deschide orice poartă, şi în primul rând pe cea a milei Lui Dumnezeu. Deci, slăbănogul a fost acela care a câştigat credinţa celor patru, de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, văzând credinţa lor, a zis: ,,Îndrăzneşte, fiule”! Adică, bine ai făcut şi chiar dacă n-ai avut îndrăzneală să vii la mine, iată că ceea ce ai făcut tu în inimile celorlalți a fost mai tare decât îndrăzneala ta! De multe ori, noi vrem să fim ajutați de către ceilalţi, dar, nu ne pasă de cel de lângă noi şi spunem că fiecare are treaba lui, fără să ne străduim ca în această şi aşa de scurtă viaţă, să lăsăm o amintire luminoasă în inimile celorlalţi! Să ne fie bine înţeles, cel care este în inimile celorlalţi, în inima unuia sau a mai multora, acela nu poate să rămână în afara Lui Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu confirmă în cer ceea ce săvârşesc pe pământ cei mandataţi de Hristos cu harul iertării păcatelor! Da, Taina iertării păcatelor este o minunată lucrare a Lui Hristos, mereu prezentă în Biserica Sa, o Taină asupra căreia cei care se consideră «ortodocşi», dar refuză să vină la Sfânta Taină a Mărturisirii sau chiar o batjocoresc, sunt şi ei dintre cei care, ca şi adversarii de odinioară ai Mântuitorului, cugetă «rele» împotriva acestui mare har pe care El l-a lăsat Bisericii spre mântuirea noastră. Poate că slăbănogul cu totul neputincios din Evanghelia acestei Duminici, ne închipuie pe fiecare dintre noi, care suntem cu toţi ca şi acest om, cu totul neputincioşi în a face ceva pentru vindecarea şi pentru mântuirea noastră. Cu toţii, avem nevoie să ajungem în faţa Domnului Iisus Hristos Mântuitorul, şi să auzim de la El acest cuvânt: „Iertate sunt păcatele tale!”, iar, în felul acesta, Dumnezeu Hristos îi vindecă pe cei aflaţi în suferinţă, adresându-se nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori, ca o nevoie nerostită!
Profesor Vasile GOGONEA
