Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu face din credință o minune a învierii sufletului

260

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 24-a după Rusalii s-a vorbit despre Învierea fiicei lui Iair, când Preamilostivul Dumnezeu a înviat cu puterea Sa, chiar și un suflet rătăcit în moarte, fiindcă puterea tămăduitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos face din credința fiecărui om o minunată înviere a minții și a sufletului său! În privința credinței, avem posibilitatea de a ne cerceta cu luare aminte pe noi înșine și cu maximă atenție, dacă suntem cu adevărat în credinţă, deoarece Domnul Hristos, când i-a întrebat pe ucenicii Săi: “Unde vă este credinţa?” (Lc. 8, 25), Mântuitorul a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară!

De aceea, Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări vitrege, de mari încercări, mai ales că e destul de simplu să zici că ai credinţă, când nu te încearcă nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă, crezi că e totuna, dar să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu, ca o minune a învierii sufletului tău!

“«Copilă deşteaptă-te!», după care s-a întors duhul ei şi a înviat îndată”
Așadar, Evanghelia Duminicii a XXIV-a după Rusalii, ca într-o oglindire lăuntrică a sufletului omenesc, ne-a arătat că mai-marele sinagogii din Capernaum, pe numele său, Iair, avea o fiică de doisprezece ani, care se zbătea între viaţă şi moarte. Aceasta era singurul copil pe care îl avea Iair. Auzind el de Mântuitorul Iisus Hristos că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea sa şi L-a rugat să meargă la casa lui pentru a vindeca pe fiica sa grav bolnavă. Se pare că Iair avea, într-o măsură oarecare, credinţă în Hristos, dar această credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum, deoarece L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei sale. De aici, deslușim că, totuși, credinţa lui avea ceva trupesc întrânsa, pentru că a spus: “Pune mâna Ta peste ea”, cerând un fel senzorial, fizic de vindecare, de parcă ar fi avut Cuvântul Lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat, n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna! Deci, o slăbiciune a credinței lui Iair, dar, cu toate acestea, Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă arhontele sinagogii avea o credință îndoielnică! Se spune că înainte de a ajunge Iisus la casa unde se afla fiica bolnavă a lui Iair, în faţa Lui a apărut o altă persoană suferindă şi întristată, o femeie bolnavă de doisprezece ani de scurgere de sânge, care cheltuise toată averea sa cu medicii, dar nu s-a vindecat. Această femeie s-a atins de haina lui Iisus pe furiş, venind smerită şi plină de credinţă. În momentul când s-a atins de Iisus, ca printr-o nespusă minune ea s-a vindecat. Şi a întrebat Iisus: «Cine este cel ce s-a atins de Mine?». Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: “Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: «Cine este cel ce s-a atins de Mine?». Iar Iisus a zis: «S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine». De ce întreabă Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El. Să precizăm că Sfântul Ioan Gură de Aur, în cunoscutele sale «Omilii la Matei», ține să atragă atenția că Mântuitorul a întrebat, tocmai pentru a arăta neclintita credință a femeii care s-a vindecat, ca să întărească pentru totdeauna credinţa în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă, ca şi nouă tuturor, care ne mai îndoim șovăielnici! În acest fel, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair, ca să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa, deoarece Fiul Domnului avea putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor, de departe ca şi de aproape, prin Cuvântul Său!

Pentru că îi spune: «Nu te teme, crede numai şi se va mântui»
Deci, să luăm aminte, oameni buni, Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui, mai ales că pe drum, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: “Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”. Evident, vestea aceasta era de natură să zdrobească cu totul inima lui Iair, dar mila Domnului întrece durerea, pentru că îi spune: «Nu te teme, crede numai şi se va mântui», după care Iisus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plungeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuseră deja pregătirile de înmormântare. În faţa acestei privelişti dezolante, Iisus a repetat în altă formă ceea ce îi spusese lui Iair pe drum: «Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme», chiar dacă cei de faţă au primit spusele Sale cu neîncredere și îndoială, cu zâmbete pline de răutate, ştiind că a murit. Dar, Iisus nu a luat în seamă această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă și i-a afară din casă pe toţi, afară de părinţi şi trei din apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob, după care spuse apucând mâna celei adormite: «Copilă deşteaptă-te!», după care s-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (v. 50-51). A dat apoi poruncă să i se dea hrană fetei şi nimeni să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, după care Mântuitorul Hristos a plecat mai departe. Deci, Domnul a săvârșit minunea pentru ca să se întărească în oameni credinţa! Desigur, în credinţă este un urcuş duhovnicesc, pentru că nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel porunca aceasta. Tocmai de aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei începători să întărească în suflet credinţa lor prin rugăciune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iair s-a rugat, a căzut în genunchi, femeia care s-a atins de Domnul a crezut şi credinţa ei a mântuit-o, fiindcă ea avea credinţă adevărată, statornică. În sufletul unor oameni sunt și credinţe deşarte, care nu mântuiesc, pentru că acelea sunt înşelătoare de suflet, iar practicile care izvorăsc din ele, ştiinţele oculte etc. sunt blasfemii împotriva adevărului revelat al credinţei noastre dreptmăritoare, împotriva lui Dumnezeu!

Credința este singura care ne face să creștem continuu în sfințenie
Tocmai de aceea, Biserica dreptmăritoare nu se joacă niciodată cu credința, nu o reinventează, nu găsește după cei peste 2000 de ani de credință apostolică un alt început și o altă Evanghelie, ci mărturisește aceeași Scriptură, același cult, aceeași experiență mistică. Poate, din acest motiv, unitatea de credință și de experiență dintre noi, cei de azi, cu toți Sfinții Bisericii din toate veacurile, ca o realitate copleșitor de profundă. Noi nu trăim altceva în Biserică în comparație cu cei de demult, și nici ei nu au trăit alt har și alt adevăr decât cele pe care le trăim și noi, cei de azi și cei de mâine! Pentru că toți suntem moștenitorii aceluiași har și ai aceleiași credințe pe care Domnul a lăsat-o Sfinților Săi Apostoli și, prin ei, tuturor generaților de credincioși. În adâncul sufletului nostru, noi trebuie să trăim în credința și în harul Bisericii, în dragoste de Dumnezeu și de oameni, singura care ne face să creștem continuu în sfințenie. Toți cei zidiți pe piatra credinței dreptmăritoare trebuie să fim părtași ai Împărăției Lui Dumnezeu! De aici și conștiința că trebuie să ne ajutăm unii pe alții pentru a ne mântui, dar pentru a ne ajuta unii pe alții, trebuie să fim sinceri cu noi înșine, să credem în ceea ce mărturisim, să vedem cu ochiul minții învățătura și mustrarea ca o arvună a unor lucruri care ne folosesc, dacă ele vin de la oameni care văd profund în ființa noastră. Pentru că putem ajuta realmente pe cineva numai dacă îi vedem patimile nestăpânite, ca să-l învățăm să se vindece de ele. Iar, dacă vorbim despre minunile, vindecările și învierile pe care le-a făcut Domnul, vorbim despre bucuria pe care El a adus-o oamenilor și despre umplerea lor de Harul Lui, prin minuni care se continuă și astăzi, pentru că în Biserica Lui Dumnezeu se umple tot omul credincios de bucurie și de minunare dumnezeiască, dacă el se lasă purtat de Dumnezeu și de Cuvântul Său tămăduitor! Așadar, în Duminica aceasta am fost invitaţi să reflectăm asupra realităţii învierii, deoarece minunile vindecării femeii bolnave de hemoragie şi a învierii fiicei lui Iair ne vor întări, cel puţin unora, această convingere de a fi cu sufletul plin de credință!

Există Dumnezeu, “Creatorul celor văzute şi al celor nevăzute”
Atmosfera pe care o găseşte înaintea înfăptuirii minunii învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, este o atmosferă pe care o întâlnim şi noi adeseori astăzi, atunci când suntem siderați de spectrul morții! Dacă moartea este pentru toţi o realitate care provoacă plâns şi tânguire, se pare că realitatea învierii nu provoacă altceva decât râsul, şi nu un râs al bucuriei, care ar fi normal, întrucât învierea este bucurie, ci un rânjet dispreţuitor, batjocoritor, ironic şi zeflemitor. Cei care râd astfel, când li se vorbeşte despre înviere, cred că odată cu moartea trupului s-a sfârşit totul, că viaţa pământească este tot ce avem şi că odată sfârşită aceasta, încetăm să mai existăm, intrăm în negura nefiinţei. Ei nu ţin seama de faptul că Dumnezeu, Creatorul Cerului şi al pământului, Cel Care “luând ţărână din pământ, a făcut pe om” (Geneză 2, 7) “după chipul şi asemănarea Sa”(Geneză 1, 26-27), cel care terminându-şi opera creatoare a constatat că toate cele pe care le-a creat erau foarte bune (conform Geneză 1,31) este un Dumnezeu bun, care nu a creat pe om cu un scop trecător. De aceea Mântuitorul spune “n-a murit, ci doarme”, pentru că la El moartea este somn şi toţi cei care mor sunt doar adormiţi în aşteptarea Învierii celei de-a doua. Din păcate, unii dintre noi, mai ales cei cocoțați în dregătorii sinecuriste, aducătoare de venituri nemeritate, de bogății materiale, deşi recunoaştem că suntem muritori, căutăm să trăim adesea ca şi cum am fi nemuritori, iar dragostea cea mare pentru viaţă și pentru bogățiile lumești ne face să nu ne mai amintim de moarte. Dar moartea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat, nici de viteaz, nici de ministru sau de cerșetor, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, fiindcă toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite! Dar, ca să încheiem pe un ton mai optimist, să ne întărim în credință, cea care vine şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: “Osana întru cei de sus…”, iar când asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor, vezi un tron deasupra căruia şade Însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa care îţi arată lucruri pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi. Numai prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare, iar în acest fel, fiecare dintre noi își dă seama că există Dumnezeu, “Creatorul celor văzute şi al celor nevăzute”, Cel Care săvârșește minunea învierii sufletului nostru!
Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here