În Duminica a 7-a după Rusalii; Ap. Romani 15, 1-7; Ev. Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Evanghelia care se citeşte ne prezintă vindecarea a doi orbi de la care Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă mărturisirea credinţei şi a unui mut demonizat, iar cu acest prilej, Sf. Ev. Matei menţionează cu acurateţea cronicarului veacurilor că Mântuitorul Iisus Hristos săvârșea binele din iubire milostivă pentru oameni, de aceea, nu căuta lauda de la oameni și nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau și-L denigrau, iar în acest fel, Iisus Hristos Domnul ne învață să săvârșim binele, chiar dacă unii ne invidiază și ne critică în pornirea lor egoistă! Evanghelia Duminicii acesteia are o structură focalizată pe imaginea Mântuitorului ca «Doctor» al oamenilor aflați în suferință și pe vindecările Sale ca semne ale Împărăției vestite pretutindeni, mai ales că Îl vedem pe Mântuitorul întorcându-Se la Capernaum, urmat de doi orbi în casa Sa, unde-i vindecă pe seama credinței lor, minune urmată imediat de tămăduirea unui mut demonizat, acestea fiind urmate de reacția diferită, de minunare a mulțimilor, și de indignare a elitei religioase a lui Israel, pentru ca în final să avem imaginea procesiunii vestitoare și tămăduitoare a Lui Iisus Hristos Domnul. Să mai atragem atenția asupra faptului că pericopele evanghelice care se citesc în duminici şi sărbători, sunt ca nişte stropi binecuvântați de ploaie liniștită ce cad pe pământ pentru a-l face roditor, sunt ca nişte raze de lumină ce încălzesc inimile credincioşilor care le ascultă cu credinţă şi cu dragoste, mai ales că duioasele cuvinte ale Evangheliei acestei Duminici ne înseninează sufletul cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi cu tămăduirea unui mut, acestea toate însemnând o nouă şi puternică adeverire că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate în care găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc și află lumină veşnică toate întunecimile veacurilor, pentru că Dumnezeu este vindecătorul trupului şi al sufletului, Cel Care ne-a dăruit comoara cea mai de preţ a vieţii noastre care este credinţa!
Doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David»!
Pericopa Evanghelică a Dumincii a 7-a după Rusalii se dovedește una foarte relevantă, mai ales atunci când vedem că cei doi orbi aşteptau pe Domnul cu nădejde și credință, de aceea, Sfântul Evanghelist Matei îşi începe istorisirea în felul următor: Şi trecând pe acolo Iisus, l-au urmat doi orbi, strigând şi zicând: «Miluieşte-ne, Fiul lui David», iar mărturisirea aceasta era una corectă, dar insuficientă, fiindcă Iisus este Mesia, de aceea mărturisirea orbilor era corectă, dar, prin ceea ce semnifică Dumnezeirea Sa, Domnul întrece speranţele iudaice, mai ales că orbii auziseră că Mântuitorul Hristos vindecă pe slăbănogi, pe leproşi, pe îndrăciţi! Deci, ei au realizat că acestui mare Făcător de minuni nu i-ar fi greu să le redea şi lor lumina ochilor. Cei doi orbi, ca și femeia cananeancă (Mt. 15, 22) sau ca mulţimea prezentă la intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim (Mt. 21, 9, 15) îi dau acest apelativ de «Fiu al lui David», dar, totuşi, niciodată în Sfintele Evanghelii, Iisus nu foloseşte El Însuşi pentru Sine acest titlu. Iar dacă Sfântul Ev. Matei foloseşte titlul de «Fiu al lui David» în chiar primul verset al Evangheliei sale: «Cartea neamului lui Iisus Hris¬tos, fiul lui David, fiul lui Avraam» (Mt. 1, 1), cu scopul mai mult decât evident de a sublinia adevărul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu, totuşi, conştient de in¬suficienţa acestui titlu ca mărturisire hristologică, el nu-l mai foloseşte niciodată în exprimările care-i sunt proprii, ci, redă numai folosirea sa de către alţii, care recunosc în Iisus pe Mesia Cel aşteptat, dar cărora nu li s-a relevat, ca lui Petru, taina dumnezeirii Sale, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe care Domnul l-a şi fericit, pentru că nu trupul şi sângele i-au descoperit adevărul, ci Tatăl Său, Care este în ceruri. Se știe că toţi iudeii cunoşteau făgăduinţa lui Dumnezeu, pe care o făcuse regelui David, că Mesia va fi coborâtor din neamul acestuia, cu toate prerogativele şi darurile Sale. Ei credeau că, totuşi, e între oameni, mai ales că din Vechiul Testament, evreii nu descifraseră Taina Dumnezeirii lui Mesia. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos nu comentează, nici nu respinge titlul mesianic ce avea o nuanţă etnico-politică în gura unui iudeu, ci, îi dă adevăratul conţinut marcat prin vindecarea pe care o săvârşeşte de fiecare dată! Aşadar, cei doi orbi, care la suflet erau mai luminaţi decât cei care aveau ochii sănătoşi, înţelegeau şi credeau că Iisus Hristos este Mesia cel aşteptat, iar ei Îl numesc, astfel, mărturisindu-L cu încredere în mijlocul poporului ca Fiu al lui David. Nu avea vreo importanţă pentru orbi faptul că fariseii şi cărturarii aveau ochi să¬nătoşi, că citiseră Legea, că văzuseră faţa Domnului, câtă vreme ochii sufletului lor erau închişi, iar într-o asemenea conjunctură, orbii au recunoscut pe Fiul lui David, pe care nu L-au recunoscut cei care vedeau bine. La fel sunt și astăzi, mulţi care au lumina ştiinţei, dar se arată mai orbi decât cei neştiutori de carte, mai ales când este vorba să vadă lumina Evangheliei şi să primească adevărul cel mântuitor al Lui Hristos, pentru că Dumnezeu este vindecătorul trupului şi al sufletului, Cel Care ne-a dăruit comoara cea mai de preţ a vieţii noastre care este credinţa!
Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: ,,După credinţa voastră, fie vouă”!
După ce au plecat cei doi orbi vindecați, acum ei văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, în același timp mulțumindu-I Lui Dumnezeu, iată, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit, neputând să izvodească vreun cuvânt, neavând nici grai să le poată rosti, dar, cu acel prilej, Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că nu avea de la cine să pretindă acest lucru, de la un mut care să mărturisească a sa credință! Totuși, Domnul a remarcat credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul, iar, pentru aceasta, Domnul a reușit să redea graiul mutului, să-l facă să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scrie în cărți, deoarece, un război poate purta oricine, dar, numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai unui om mut! Pentru aceasta, Sf. Evanghelist ne spune că Domnul a scos mai întâi demonul din cel îndrăcit și după aceea omul a vorbit, iar, acest lucru ne arată că Domnul merge întotdeauna de la suprafață în profunzime, până la rădăcina răului, mai ales că în acel om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Prin urmare, trebuia scos mai întâi duhul necurat, ca după aceea, legăturile cu care fusese ferecat omul să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a graiului, dar, la ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Mântuitorul nu se încumeta să-i deschidă graiul pentru ca să poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor, pentru că l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l, așa cum a fost înainte! Așadar, Dumnezeu lucrează cu mare înțelepciune, iar unii se minunează și alții râd în ignoranța lor! Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Pentru că poporul dă Slavă Lui Dumnezeu, iar căpeteniile îl pomenesc pe diavol. Fariseii n-au tăgăduit minunea Lui Hristos și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască, dacă ar fi avut cum, dacă ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere, numai că, de această dată, se făcuse totul în văzul lumii, înaintea mulțimii, de aceea, fariseii, n-au tăgăduit minunea, dar, au răstălmăcit-o după mintea lor, afirmând tranșant: «Cu domnul demonilor scoate pe demon», deci, nici că s-ar putea o interpretare mai ridicolă, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos, decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor farisei, care preconizau să-l scoți pe diavol cu ajutorul satanei! Fie ca să învățăm a slăvi numele Mântuitorului Iisus Hristos, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă, pentru că miracolul deschiderii ochilor împietriți și al redării darului vorbirii reprezintă o intrare piezișă în normalitatea vederii și a cuvântului viu, iar, toate acestea, nu pot fi descrise decât de un poet inspirat și înzestrat, precum Tudor Arghezi, care spune: «Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte./ Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cu-arătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare./ Născuţi în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă/ Şi s-au târât şi-au dibuit domol,/ Ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o ne-ntreruptă margine de gol,/ Între lumină şi-ntre rădăcină./ – Mântuitorule!, strigară cât putură,/ Trimite orbilor căutătură./ Spintecă gloata cu Cuvântul,/ Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă,/ Şi porunceşte a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă./ Iisus întinse mâna şi/ S-a luminat lumea de zi» (Tudor Arghezi, «Cei doi orbi», în vol. «Alte cuvinte potrivite»). În concluzie, simbioza fericită dintre Atotputernicia binevoitoare a Lui Dumnezeu și puterea credinței face posibil miracolul, iar, deși Domnul Iisus i-a interpelat pe un ton autoritar pe cei doi orbi vindecați, beneficiari ai minunii, să păstreze discreția și să nu-I aducă elogii în fața altora, semn al unui realism duhovnicesc și al unei smerenii depline, aceștia nu țin cont de poruncă și devin propovăduitori fervenți ai numelui Său în tot ținutul.
Deci, minunea vindecării celor doi orbi este urmată imediat de cea a exorcizării unui mut care-și recapătă darul vorbirii și are un efect imediat, de cascadă, provocând uimirea poporului, dar, în același timp, și invidia bârfitoare a fariseilor! Desigur, finalul acestui fragment biblic, un duplex evanghelic al minunilor legate de redobândirea vederii și a vorbirii, are alura unui rezumat destinat să contextualizeze și să prezinte legătura dintre propovăduirea Evangheliei Împărăției în toată lumea, iar, dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu, omul acela s-ar întoarce la revelația primordială a vederii Lui Dumnezeu, deoarece credința înseamnă, înainte de toate, amintirea acelei pierdute și primordiale vederi a Lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiința faptului că Dumnezeu este vindecătorul trupului şi al sufletului, Cel Care ne-a dăruit comoara cea mai de preţ a vieţii noastre care este credinţa!
Profesor Vasile GOGONEA
