În Pericopa Evanghelică a Dumnicii a 8-a după Rusalii se vorbește despre Înmulțirea pâinilor sau despre modul cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni, numai cu cinci pâini şi doi peşti, semn că Dumnezeu este «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer», în condițiile în care această binefacere a Mântuitorului nu i-a determinat pe cei prezenţi să înţeleagă fapta minunată a Dumnezeului înomenit.
E un semn că oamenii aceia, asemenea multora din zilele noastre, prea întristaţi şi prea ocupaţi până la exasperare cu grijile lumeşti, s-au minunat, pe moment, fiindcă inimile lor nu erau pline de credinţă şi de învăţătura cea adevărată, iar minunea săvârşită de Domnul Iisus Hristos, înmulţind pâinile pentru cei credincioşi, anticipează Sfânta Taină a Euharistiei.
“A văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor”
Deci, ca să intrăm în miezul Pericopei Evanghelice, textul este clar, deoarece ne spune că locul unde Hristos avea să ne prezinte universul euharistic “era pustiu” (versetul 15), deci, nu era pe Valea fertilă a Iordanului sau Lacului Tiberiadei, care este înconjurat de o vegetaţie luxuriantă, fiindcă de această dată El alege “pustiul”, un simbol care face trimitere la vidul existenţial, ariditatea unei fiinţări întru absenţa lui Dumnezeu. De altfel, pustiul este locul predilect al meditaţiilor hristice, însă, de data aceasta, vestea uciderii Înaintemergătorului, adusă de apostolic, Îl determină ca împreună cu ei, să Se retragă spre un loc pustiu, dincolo de Marea Galileii, aproape de cetatea Betsaidei. Așadar, Mântuitorul a atras mulţimile în pustiu, le-a vorbit până seara şi le-a tămăduit bolnavii, adică S-a preocupat de problemele lor sufleteşti, întărindu-i în credinţă, dându-le speranţă, arătându-le incomensurabila Sa dragoste: “Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Mt. 14, 14). Fiindcă “erau ca nişte oi fără păstor, I S-a făcut milă de ei și le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare, îi făcea sănătoşi”(Lc. 9, 11). Prin urmare, în Duminica aceasta ni se amintește despre înmulțirea pâinilor în pustie. Și n-ar fi corect, dacă am crede că e vorba doar despre una dintre minunile pe care le-a făcut Hristos, mai ales că Dumnezeu-Fiul nu avea să facă o minune doar așa, de ochii lumii, după cum îl îndemnau chiar și unii dintre frații și rudele Lui. Orice faptă, orice cuvânt al Lui Hristos era plin de sens și de o semnificație aparte. La prima vedere, noi putem observa doar minunea însăși, înmulțirea pâinilor și a peștilor și săturarea a cinci mii de bărbați, în afară de femei și de copii, dar, oare, aceasta ar fi o problemă pentru Cel care a zidit toate numai cu Cuvântul Său? Sau ar trebui să amintim încă o dată despre mila și durerea ce o avea pentru poporul care se asemăna cu o turmă fără păstor? Credem că, mai degrabă, este vorba despre o responsabilitate pe care Domnul Hristos încearcă s-o pună pe umerii apostolilor, iar nouă să ne amintească despre ea de fiecare dată, ca unor ființe care avem menirea să fim împreună cu Lumina lumii!
“Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”
Așadar, Apostolii au venit la Iisus și I-au zis: “Locul e pustiu și vremea, iată, a trecut; deci slobozește mulțimea să se ducă în sate, să-și cumpere de mâncare. Iisus însă le-a zis: dați-le voi să mănânce!” (Matei 14.16). După multe lucruri minunate pe care le-a săvârșit, văzând acea sămânță de credință că El e Fiul lui Dumnezeu, Hristos îi pune pe ucenici ca pe unii ce au a continua lucrarea Lui în lume și a propovădui Evanghelia la toată zidirea, într-o situație ce pare banală la prima vedere. Ba, chiar le spune ceva ce seamănă mai mult a poruncă: “Dați-le voi să mănânce!”. Poate că e vorba de acea responsabilitate pe care o are comunitatea creștină față de tot universul. Biserica, prin slujitorii Ei, continuă lucrarea lui Hristos în lume. Grija Ei pentru oameni este grija Lui Hristos, rugăciunea Ei e rugăciunea Lui Hristos pentru cei flămânzi și însetați de dreptate. Iar noi, cei ce ne numim cu numele Lui, «creștini», avem datoria sfântă ca prin viața și purtarea noastră să oferim hrană duhovnicească celor din jurul nostru. Nu este neapărat nevoie de a-I aminti lui Dumnezeu că lumea părăsește calea credinței și duce lipsă de “hrană”, ci, mai cu seamă, să auzim noi glasul Lui care ne spune că Dumnezeu este «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer»! Indiferent cum am gândi sau cum am realiza actul gândirii și al simțirii, Hristos este pâinea noastră, fiindcă El este viaţa şi pâinea vieţii noastre! Astfel, cerând pâinea cea de toate zilele, cerem veşnicia Lui Hristos şi nedespărţirea de trupul Lui! În esență, toate Evangheliile relatează că Iisus şi-a continuat predica şi vindecările până spre seară, când ucenicii L-au rugat să dea drumul mulţimilor să plece prin satele învecinate, să-şi procure de mâncare. Neavând, însă, de unde, Mântuitorul săvârşeşte înmulţirea pâinilor şi peştilor care arată încă o dată atotputernicia şi divinitatea Lui Iisus. Se mai amintește că era la iudei obiceiul ca treburile religioase să fie rezervate bărbaţilor, dar ceea ce făcea Iisus era vădit în afara tradiţiilor iudaice. El nu-şi ţinea predica în templu sau în sinagogă, ci în aer liber. Aici putea veni oricine, fiindcă nu era o slujbă sau un act de cult obișnuit! De bună seamă, un creștin adevărat trebuie să fie realist și să privească lucid, deoarece creștinismul nu-i o formă abstractă, nu-i o filosofie sau o adunare de restricții, ci o viață liberă în Duhul Sfânt. Iar dacă am amintit de libertate, după Cuvântul Domnului, ea nu-i nimic altceva decât un jug. Și Hristos, de fiecare dată, ne cheamă: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și vă învățați de la Mine că sunt blând cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun și povara Mea este usoară” (Matei 11.30).
“Adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”
Dacă vom urmări ceea ce se întâmplă în continuare, vom vedea că imediat după aceea, Mântuitorul dispare de la locul minunii, iar mulţimile auzind că a trecut de cealaltă parte a lacului, luând mai multe corăbii, au mers după Dânsul. Acolo, însă, L-au aflat pe Iisus stând singur, rugându-Se şi fiind trist și îngândurat! Toată lumea se bucura de minune, pentru că a mâncat şi s-a săturat, iar Hristos era trist! Atunci, le-a adresat El cuvintele acestea dojenitoare: “Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat”(In.6,26). Oare, ce a vrut să spună Mântuitorul Hristos prin aceste cuvinte? El știa dinainte că aceiaşi oameni care beneficiau acum în mod constant de minunile, de darurile şi de binefacerile Lui, vor fi între cei care Îl vor renega, cerându-I condamnarea la moarte. Apoi, Mântuitorul le dă pe faţă “adevăratul lor entuziasm”, fiindcă aceștia Îl căutau nu pentru că au înţeles că aveau de-a face cu Mesia Dumnezeu, ci, pentru că le-a dat să mănânce gratuit pâinea pe care îndeobşte trebuiau să şi-o câştige “în sudoarea feţei”( Fac.3,19). Contemporanii lui Hristos, ca mulți dintre contemporanii noștri, n-au putut să deslușească până unde ţintea de fapt Domnul – şi anume că au de-a face cu Mesia Hristos, Cel Care a venit pentru mântuirea, schimbarea, pocăinţa şi înţelepţirea lor, ci, s-au dovedit încorsetați de prejudecățile materiale, bucurându-se că au mâncat şi s-au săturat pe moment! Poate își vor fi zis unii dintre ei: Iată un «Om» care ne dă totul pe degeaba! Haideţi degrabă după El! Un astfel de «conducător» ne trebuie! Şi a cunoscut Iisus că au să vină să-L ia cu de-a sila ca să-L facă rege(In.6,15). Aşa L-au privit cei mai mulţi dintre iudei pe Hristos: ca pe un conducător pământesc, ce trebuia să-I scape de romanii cotropitori sau care, iată, este gata să le dea de mâncare gratuit. De aceea, în momentul în care Domnul le va vorbi despre “pâinea cea cerească”, El Însuși fiind «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer», dar și despre Împărăţia Cerurilor (In.18, 36), în loc să întemeieze o «împărăţie pământească», Îi vor întoarce spatele (In.6, 27-66), uitând prea repede minunea cea adevărată, căutându-şi de-ale lor isprăvi mărunte, până în clipa în care, auzind că toată lumea este pornită împotriva Lui, strigând lui Pilat «răstigneşte-L», «răstigneşte-L»!, vor veni şi ei şi se vor alătura acelor voci vinovate veşnic de moartea Sa. Prin urmare, acesta era motivul tristeții Lui Hristos, deşi mulţimile Îl căutau «entuziasmate»! Pentru că Dumnezeu este «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer», El săvârşeşte o minune de care se bucură toată lumea, dar se retrage în pustie să se roage, rămâne singur, trist şi neînţeles!
“Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor”
Evanghelia Duminicii acesteia ne înfăţişează o astfel de minune…în pustie, dar nu o pustie fără suflare de om, ci, o pustie a sufletului omenesc, o pustie cu peste zece mii de oameni flămânzi, pentru că se spune că erau cinci mii de bărbaţi, fără a mai socoti femeile şi copiii. Faptul că Hristos a împărţit mulţimilor pâine şi peşte, precum şi numărul pâinilor, al peştilor şi al coşurilor rămase, toate au un tâlc anume, un înţeles tainic. Înainte de moartea Sa pământească, Domnul a numit pâinea pe care o binecuvântase: Trupul Său. Aici nu o numeşte prin cuvinte, ci închipuie lucrul acesta prin numărul pâinilor. Cinci pâini pentru cele cinci simţuri, iar cele cinci simţuri închipuie întreg trupul. Peştele e semnul vieţii, deoarece în primele veacuri ale Bisericii se zugrăvea peştele ca semn al lui Hristos, simbol ce se poate vedea încă în vechile catacombe şi adăposturi creştine. În acest fel, înțelegem că Hristos le dă oamenilor spre mâncare Trupul Său şi viaţa Sa, fiindcă El este «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer»! Chiar dacă ne e mai greu s-o recunoaștem, adeseori şi noi, în viaţa aceasta, ne lăsăm răpiţi de «farmecul» unor lucruri pieritoare şi uităm sau neglijăm să preţuim cum se cuvine sufletul neîmpăcat! Abia când se sfârşeşte viaţa noastră, ne dăm seama că ceea ce aveam mai de preţ a fost, de fapt, uitat şi neglijat. Aşa se va întâmpla şi cu noi, dacă nu vom şti să apreciem cum se cuvine viaţa aceasta şi mai ales pe Cel ce este Stăpânul ei, adică pe Dumnezeu, «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer»! Dacă vom proceda ca mulţimea din Evanghelia Duminicii a 8-a după Rusalii, care a ştiut să se bucure doar pentru faptul că a mâncat şi s-a săturat, dar n-a luat seama că în faţa ei se afla Însuşi Dumnezeu, dar nu a înţeles faptul că mesajul sau ţinta misiunii lui Iisus, nu era să creeze pâine şi peşti, ci să o conştientizeze pe ea să se pocăiască, să se mântuiască, să pună preţ pe suflet, mai mult decât pe trup, vom pierde acest prilej minunat de a înțelege că fiecare purtăm cu noi «darul» acesta de preţ care este sufletul și care nu va muri odată cu trupul, ci, va trebui să meargă în faţa Dreptului Judecător şi să răspundă pentru faptele noastre. Fiecare dintre noi, care n-am avut până acum puterea să călcăm peste egoismul şi peste mândria din noi, să mergem şi să recunoaştem în faţa Lui Dumnezeu, «Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer», pentru a mărturisi că suntem păcătoşi, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine, tocmai pentru a rosti cu sufletul astfel primenit: «Doamne, Îţi mulţumesc pentru minunile pe care le faci cu mine în fiecare zi, dar mai ales, pentru că am cunoscut că eşti Dumnezeu adevăra»!
Profesor, Vasile GOGONEA
