În Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor); Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2 Ev. Matei 10, 32-33; 37-38 şi 19, 27-30 (Urmarea lui Hristos), la Sfânta şi Slăvita Dumnezeiască Liturghie, Sfânta Biserică ne pune înaintea ochilor minţii un text din Evanghelia după Matei, care vorbeşte despre datoria fiecăruia dintre noi de a ne mărturisi credinţa, aşa cum sfinţii s-au sfinţit, trăind adevărurile de credinţă din tot sufletul, dar, mai ales martirii şi mărturisitorii care au murit cu această mărturisire din tot cugetul smerit, ca o certitudine că vorbim despre rodul Duhului Sfânt revărsat la Rusalii sub formă de limbi de foc, un semn indubitabil că jertfa Mântuitorului Iisus Hristos a fost acceptată de către Tatăl Ceresc, mai ales că între sfinți strălucește Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria! Desigur, dincolo de orice îndoială, prin sfinți, noi conştientizăm tocmai realizarea Planului Lui Dumnezeu de mântuire și de îndumnezeire a lumii, care nu-i o speranță ideologică oarecare, ci, reprezintă o realitate împlinită, cu precizarea că Sfinții sunt mulţimea de martori care ne înconjoară și ne îndeamnă să stăruim pe calea sfințeniei, a îndumnezeirii, numai şi numai pentru faptul că Toţi Sfinții s‑au făcut asemenea Lui Dumnezeu şi au ajuns ca să fie dumnezei prin har, prin Harul Lui Dumnezeu, găsindu-şi odihna binecuvântată în locaşurile cele veşnice, de‑a dreapta Lui Dumnezeu Tatăl, împărăţind în felul acesta împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Printr-o asemenea revelaţie, noi, oamenii înţelegem în orice clipă că Dumnezeu este minunat prin Sfinţii Săi cunoscuţi şi necunoscuţi – mărturisitori în slujirea Sa şi a oamenilor!
„Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri…”!
În Duminica aceasta binecuvântată, cea dintâi după Rusalii sau după Cincizecime, vom desluşi faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este mijlocitor înaintea Tatălui Ceresc, pentru că nimeni în afară de El nu s-a adus pe sine jertfă pentru mântuirea lumii şi nimeni nu poate mântui de păcate omul păcătos. Cinstindu-i pe sfinți, nu îi punem în locul Lui Hristos, nici măcar alături de El, iar, când sfinții se roagă pentru noi, ei tocmai cer de la Iisus Hristos mântuirea noastră şi în acest sens, spunem că ei mijlocesc pentru noi, Domnul Iisus Hristos fiind singurul care mântuiește omul! Iar sfinții, prin rugăciunile lor, cer mântuirea noastră, dar, nu o dau ei înșiși! De aceea, noi nu ne închinăm la sfinți și la îngeri, ca la Dumnezeu, mai ales că închinarea pe care noi o aducem sfinților este numai o cinstire a lor, iar Bunului Dumnezeu, Îi aducem o desăvârșită închinare! Sfinții sunt apropiaţii Lui Dumnezeu, pentru că în Sfânta Scriptură se menţionează că Sf. Avraam a fost socotit prieten apropiat al lui Dumnezeu și în acest fel a mijlocit pentru cetățile Sodoma și Gomora, înainte de a fi distruse cu foc. La rândul său, Sfântul Apostol Pavel scrie că sfinții vor judeca lumea, unii dintre ei, încă de pe pământ, pentru că au darul proorociei. Prin urmare, oamenii care nu se roagă sfinților în viața lor, nici sfinții nu se roagă pentru ei înaintea Lui Dumnezeu, pentru că avem nenumărate exemple în Sfânta Scriptură în care Dumnezeu a înzestrat cu puteri minunate pe sfinții Săi. Se cunoaşte că începând de la proorocul Moise care a prefăcut apa în sânge și a scăpat poporul evreu de robia egipteană, apoi, minunile sfântului Ilie și ale proorocului Iosua Navi care a oprit apele Iordanului, iar în acest fel ne dăm seama că Dumnezeu a ales oameni deosebiți pe care i-a înzestrat cu puteri și daruri deosebite. Mai ştim că Iisus Hristos nu a scris în Biblie nici măcar un singur cuvânt, iar Biblia este scrisă de către sfinții care ei înşişi au scris despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Biserica dreptmăritoare a închinat sfinților câte o zi în care să-i cinstim, dar în prima Duminică după Rusalii, numită a Tuturor Sfinților, ne rugăm și îi cinstim pe Toți Sfinții mucenici necunoscuți de la Hristos și până în zilele noastre! Să nu uităm nici faptul că moaștele unor sfinți au rămas neputrezite, zeci și sute de ani! Sfântul Nicolae a murit acum 1600 de ani și are trupul neputrezit depus la o biserică din orașul Bari din Italia. Sfântul Dumitru izvorâtorul de mir, a murit tot cu peste 1600 de ani în urmă și are moaștele la Tesalonic în Grecia. Dar, noi avem şi exemple din ţara noastră, pe Sfântul Calinic de la Cernica, pe Sfântul Dumitru Basarabov depus la catedrala din București, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeș sau Cuvioasa Parascheva de la Iași, care trebuie să fie pentru noi exemple de a crede și a ne închina sfinților ce trebuie să fie pentru noi exemple de urmat! Să le citim cărțile, să le urmăm învățăturile și să ne rugăm la ei să fie mijlocitori pe lângă Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre! Fie că au fost patriarhii sau împăraţii Vechiului Testament, care erau credincioşi, iar aici, de pildă, să ne gândim la împăratul David, pentru că în memoria sufletului păstrăm numele sfinţilor, de la proorocii Vechiului Testament, până la Ioan Botezătorul, de la Apostoli și urmaşii acestora, până la slujitorii Sfântului Altar din vremea noastră, de la mucenicii din primele veacuri până la cei de azi, deoarece şi azi se moare pentru Hristos, aşa cum putem afla din mass‑media, de la marii cuvioși din vechime până la călugării contemporani, de la creștinii Bisericii primare la credincioşii de azi botezaţi în numele Sfintei Treimi, toţi dovedesc faptul că Dumnezeu este minunat prin Sfinţii Săi cunoscuţi şi necunoscuţi – mărturisitori în slujirea Sa şi a oamenilor!
,,..Şi cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”!
În această primă Duminică după Rusalii, la Sfânta Liturghie să mai reţinem faptul că pe lângă o viaţă duhovnicească și împlinirea poruncilor Lui Dumnezeu, sfinţii au împlinit şi această poruncă a Lui Iisus Hristos: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 32‑33). De aceea, fie că suntem la biserică, fie că trecem doar prin faţa unei biserici sau a unei troiţe, începem sau sfârşim lucrul, sau, pur şi simplu, ca oameni păcătoşi, avem nevoie în acel moment de ajutorul Lui Dumnezeu şi ne închinăm în spaţiul public, pentru că nu ne‑împiedică nimeni, deşi s-a încercat şi se mai încearcă pe diferite căi şi în zilele noastre! Să reţinem faptul că Însuşi Mântuitorul spune următoarele: „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37‑38), cu precizarea că acest cuvânt al Mântuitorului Hristos a fost înțeles mai întâi de către cei 12 Apostoli, şi chiar de cei 70, de către cei 3.000 care s‑au botezat la Ierusalim în ziua Cincizecimii! Şi nu numai de ei! De către toţi mucenicii și cuvioşii, sute şi mii, pe care‑i cunoaştem şi pe care nu‑i cunoaştem, probabil și, pentru că erau foarte aproape de vieţuirea pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar, pe măsură ce au trecut anii, oamenii înţeleg din ce în ce mai puţin acest cuvânt plin de subtilitate! Omul pământean şi legat îndeaproape de cele lumeşti şi trecătoare, poate că se întreabă: cum să nu iubesc pe tată sau pe mamă sau pe soţ sau pe copii sau pe rudenii sau ceea ce‑mi este drag mie în lumea aceasta? Deşi cuvântul este clar: ,,mai mult decât pe Mine”, deci, mai mult decât pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ne trebuie foarte mult discernământ în a decide acest lucru care îl transpune pe omul mărginit într-un fel de dilemă, de nedumerire raţionalistă! Desigur, atunci când iubim, oare, ne gândim că Îl iubim mai mult sau mai puţin pe Dumnezeu, decât lucrul pe care îl avem şi tresaltă în inima noastră? Firea noastră omenească s‑a împământenit în această lume şi pe acest pământ încât nu reuşim să trăim înalt, să trăim cu adevărat Iubirea de Dumnezeu. Oameni buni, noi, nu trebuie să-L evităm şi să-l marginalizăm pe Dumnezeu în mintea noastră, dar, trebuie să gândim şi să trăim duhovniceşte, să‑L percepem şi să‑L iubim cu smerenie mai întâi pe Dumnezeu, aşa cum ne cere cea dintâi poruncă a Legii, ca şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine! Pentru că, nu de puţine ori, noi o mărturisim, mai ales în situaţii speciale, că ne iubim copiii sau pe cineva foarte apropiat mai mult decât orice pe lumea aceasta! Pentru unii, însă, «mai mult decât orice» înseamnă mai mult decât pe Dumnezeu! Totuşi, în cele lumeşti, se vede bine când suntem dezamăgiţi în iubire de către o persoană apropiată sau când iubirea noastră se risipeşte sau îşi pierde subiectul! Într-o viaţă trecătoare, subiectul iubirii noastre ajunge în cimitir, de pildă, sau are altă opţiune, cum se‑ntâmplă adeseori, când între două persoane care alcătuiesc o familie, nu se iubeşte cu aceeaşi intensitate. Două persoane, rareori reuşesc să se iubească reciproc cu aceeaşi intensitate! Însă, Dumnezeu ne iubeşte cu o intensitate mai mare decât a noastră, copleşitoare şi neschimbătoare! Dumnezeu nu se schimbă, nici chiar pentru cei ce ajung să moştenească iadul și nu Împărăţia Lui! Poate că noi, oamenii din ziua de astăzi, din ce în ce mai puţin ne punem problema despre modul cum să‑L iubim pe Dumnezeu şi să ne lăsăm cuprinşi în iubirea Lui! Indubitabil, suntem prea pământeni, prea mult trup şi prea puţin suflet, prea mult carne şi oase, şi lăsăm carnea să‑şi ceară drepturile, iar sufletul îl neglijăm, renunțăm la el în favoarea trupului care va fi pradă putreziciunii! Dacă nu ne vom dărui sufletul, cum ne spune Sfânta Scriptură, pentru Hristos şi pentru Împărăţia Lui, nu vom deveni moştenitorii ei! Dacă ne vom pierde sufletul pentru trup şi pentru ceea ce‑i trebuie trupului în această lume trecătoare şi pandemică, exagerat de mult şi fără măsură, nu vom fi aproape de Slava și bucuria Lui Dumnezeu, iar ca răspuns al iubirii Lui Dumnezeu, atunci sufletul nostru, nu poate să se înalţe pe Scara lui Ioan Scărarul, decât să cadă odată cu trupul până în cele mai de jos ale pământului, până în iadul focului chinuitor! Este greu să iubeşti pe cineva mai mult decât pe mama ta sau pe tatăl tău, dar, poţi face această diferenţă, mai ales în relaţie cu Dumnezeu Creatorul tău şi al tuturor cele care sunt şi vor fi pe pământ! El Însuşi se asociază cu mama sau cu tata, mai ales, pentru că‑L numim astfel în Rugăciunea noastră: «Tatăl Nostru», cu o iubire adevărată, cu o iubire jertfelnică, duhovnicească și cu o credință lucrătoare prin iubire, pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu este minunat prin Sfinţii Săi cunoscuţi şi necunoscuţi – mărturisitori în slujirea Sa şi a oamenilor!
Profesor Vasile GOGONEA
