În Duminica după Botezul Domnului Ap. Efeseni 4, 7-13; Ev. Matei 4, 12-17 (Începutul propovăduirii Domnului), s-a citit la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie despre ceea ce înseamnă Atotputernicul Dumnezeu, Cel Care S-a arătat la Sfântul Botez în chip vădit ca Treime, căci s-au deschis cerurile ca Dumnezeu să Se descopere în trei persoane, iar Pericopa Evanghelică marchează începutul propovăduirii şi a misiunii Domnului, fiindcă, de la Iordan, unde a fost botezat de către Ioan, Domnul Se desparte de Înaintemergătorul Său, iar în vreme ce Sf. Ioan rămâne să propovăduiască în continuare botezul pocăinţei şi să pregătească poporul pentru primirea învăţăturii celei noi, Mântuitorul Iisus Hristos, potrivit textului Evanghelic, S-a retras în pustie ca să Se pregătească pentru marea misiune mântuitoare, iar noi să putem înţelege, în acest fel, că tot ceea ce a trebuit să rabde, să împlinească şi să îndure Domnul, a făcut-o în desăvârşită smerenie şi ascultare faţă de Tatăl Său din cer, mai ales că a făcut aceasta, numai ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea, ca să ne încurajeze în răbdare, ca să ne arate că tot ceea ce porunceşte cerul este posibil şi ne este de trebuinţă, ca noi să împlinim poruncile sub supravegherea şi îndrumarea atotvăzătoare a Dumnezeului Celui viu, ca o certitudine de netăgăduit că Dumnezeu este minunat întru puterea Lui, neasemuit întru bogăţiile învăţăturilor Sale şi de negrăit prin Cuvântul întru mila Lui!
De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”
În Duminica după Botezul Domnului, am ascultat ceea ce ne relatează Sfântul Evanghelist că «În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”» (Matei 4, 12-17), dar, atunci, Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus în aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor şi I-a zis: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci, Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”. Din profunzimea acestor învăţături, fiecare dintre noi putem să înţelegem că nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi, nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă, pentru că nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi nici una pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere. În multe situaţii, poate că oamenii se plâng de sărăcie şi de faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul, iar singurul Fiu al lui Dumnezeu, zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor într-o peşteră sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul. Plini de revoltă şi de nemulţumire, de multe ori oamenii îşi blesteamă vrăjmaşii, deşi foarte adesea, chiar păcatul lor i-a schimbat în vrăjmaşi pe cei ce le erau aproape, dar Fiul lui Dumnezeu cel fără de păcat a fost silit, pe când era prunc la sânul maicii Sale, să fugă într-o ţară îndepărtată, dinaintea sabiei mânjite de sânge a lui Irod, iar, dacă aceasta s-a întâmplat, El nu Şi-a blestemat vrăjmaşii. Să mai luăm aminte asupra faptului că mulţi oameni se răzvrătesc uneori împotriva cârmuitorilor şi a legilor, când se află în ei tulburare, dar El, Dătătorul de lege pentru toată lumea, S-a supus puterilor şi legilor care erau în vigoare. Să nu uităm că în vremea postului, unor oameni le este greu să respecte Voia Celui de Sus, deşi pâinea şi legumele sunt îngăduite în zilele cele mai grele de post şi cu toate că postirea este de cea mai mare însemnătate pentru curăţirea minţii şi a conştiinţei, cu toate că Mântuitorul nu avea nimic să curăţească, de bunăvoie Şi-a luat post de patruzeci de zile, post fără pâine, legume sau apă. Aceasta să fie o învăţătură a propovăduirii Domnului, pentru ca să înţelegem că sfânta rugăciune este o luptă pentru oameni, atât în biserică, dar şi în casele noastre, pentru că rugăciunea este scara care îl ridică pe om spre Dumnezeu din ţărână şi dintr-o existenţă animalică, mai ales că Mântuitorul lumii, care nu avea pentru ce să se mântuiască, a împlinit cu ascultare poruncile cele mai grele din legea Lui Dumnezeu şi cu smerenie S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, numai pentru că ştia că era Voia Tatălui Său Cel ceresc şi pentru că era de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor.
“Împărăţia Cerurilor este în voi” (Le. 17, 21), înlăuntrul vostru
Începutul propovăduirii Domnului, ne mai arată că Hristos Însuşi este Cuvântul Lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii de la care toată suflarea primeşte putere şi hrană dătătoare de viaţă, iar El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci, pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El, de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea, iar aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii. Aşadar, dacă pentru Domnul, cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua şi cea de-a treia ispită sunt îndreptate către învăţaţii încrezuţi, cei mândri, cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mândria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, Satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare a întunericului iadului, mai ales că adunând cunoştinţe care nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere lumească şi dominaţie făţarnică, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea, pentru că acela care îşi sporeşte mândria, îşi sporeşte şi slăbiciunea. Întotdeauna, Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt, de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile superficiale şi fără conţinut ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea, ci, Dumnezeu a săvârşit minunile care au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă. Din înfumurare fariseică, Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El, dar, aceia care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, în realitate, se dovedeşte că ei calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare, neînţelegând că Dumnezeu este îndelung răbdător şi în această îndelungă răbdare, El îndură batjocura, mândria şi toată goliciunea sufletească, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi să se pocăiască.
Iar, ca o minunată expresie a propovăduirii Domnului, pentru că mâine, 15 ianuarie, sărbătorim Ziua Culturii Române, merită să precizăm că la Bruxelles a fost amenajat standul expoziţional al României, în clădirea “Justus Lipsius” a Consiliului UE, în cadrul manifestărilor culturale organizate cu ocazia exercitării de către România a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, având ca tematică Ansamblul de la Târgu Jiu al sculptorului Constantin Brâncuși, respectiv Masa Tăcerii, fiind subliniată, cu acest prilej, importanţa dialogului dintre diversele moduri de locuire și diferitele tipuri de cultură, în interiorul standului aflându-se şi o serie de cărți ale autorilor români, traduse în limbi de circulație internaţională, mai ales că manifestările culturale organizate cu această ocazie urmăresc promovarea bogăției moștenirii culturale a diferitelor popoare, țările Uniunii Europene fiind legate atât de o istorie, cât și de un sentiment de apartenență la un spațiu cultural comun.
Profesor, Vasile GOGONEA
