Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Mântuitorul Care Se arată strălucind întru Slavă

În Duminica aceasta binecuvântată de 6 august, în care Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos desăvârşeşte minunea prin care Se arată strălucind întru Slavă pe Muntele Taborului, Biserica dreptmăritoare ne dăruieşte Sărbătoarea Schimbării la Faţă, ca un semn că Mântuitorul Hristos a făcut aceasta pentru întărirea în credinţă a ucenicilor Săi, pentru a-i pregăti pentru patima şi moartea Sa, pentru că în această zi aureolată de pronia divină, Fiul Lui Dumnezeu Şi-a arătat Slava Sa dumnezeiască, iar Sfinţii Apostoli se conving pentru totdeauna, că Învăţătorul pe Care L-au urmat preaslăvindu-L, este nu numai un om al lui Dumnezeu Atotputernicul, ci Însuşi Dumnezeu Cel Adevărat.

«Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele»
Prin coordonatele sale geografice pe care le prezentăm pe scurt, Muntele Tabor are o altitudine de 575 metri şi se află în partea de sud a Galileei, la vest de Valea Jezrel, circa 17 km vest de Marea Galileei, în apropiere de Canaa şi Nazaret. Primele mărturii despre Tabor datează din secolul al IV-lea, iar până în secolul al-X-lea, Taborul devine un important loc de pelerinaj pentru creştini, fiindcă au fost ridicate aici lăcaşuri de cult pentru închinare. O serie de mărturii care vorbesc despre locul în care Iisus Hristos S-a Schimbat la Faţă le avem din partea lui Eusebiu de Cezareea, a lui Chiril, patriarhul Ierusalimului şi a lui Epifanie de Salamina, scriitor şi prelat creştin. Demn de precizat este faptul că în partea de nord a Muntelui Tabor a fost ridicată, între anii 1859 şi 1862, o mănăstire ortodoxă de către un boier român, biserica mănăstirii fiind prima ctitorie românească în Ţara Sfântă. După cum ne mărturisesc Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti (Matei, Marcu şi Luca), Mântuitorul Iisus Hristos, venind dinspre nordul Ţării Sfinte şi îndreptându-se către Ierusalim, le vorbea pe cale ucenicilor şi apostolilor despre Patimile, Moartea pe Cruce şi Învierea Sa, iar ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor şi a luat cu Sine numai pe trei dintre ei: Petru, Ioan şi Iacob, ucenici care aveau să fie prezenţi şi în Grădina Ghetsimani, la rugăciunea Sa şi la Învierea fiicei lui Iair. Ceilalţi apostoli rămân la poalele muntelui, iar El, împreună cu cei trei aleşi, urcă pe munte pentru a se ruga la Dumnezeu Tatăl. Dar, pe când se ruga Iisus, Apostolii, îngreunaţi de somn au tresărit la o privelişte nemaivăzută, deoarece Chipul Mântuitorului se schimbase, Faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada. În această lumină necreată şi strălucitoare, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu Iisus despre cele ce aveau să I se întâmple Domnului în viaţa Sa pământească. Erau proorocii Vechiului Testament, Ilie şi Moise, doi mari profeţi reprezentând Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi, fiindcă Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei, iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea. Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică, Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce, această slăvire trebuia să fie dată oamenilor. Atunci, Petru, uimit de ceea ce vedea, îi spuse Mântuitorului: «Doamne, bine este să fim noi aici; voi face aici trei colibe de voieşti: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una» (Matei 17,4). Evangheliile ne mai relatează că în timp ce Petru, încă nu terminase de vorbit, apostolii sunt martorii unei noi minuni. Un nor de lumină i-a învăluit şi pe ei, iar din nor au auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit; pe acesta să Îl ascultaţi!” (Matei 17,5), iar, deodată ucenicii au căzut cu feţele la pământ de spaimă, iar Iisus Domnul S-a apropiat de ei şi le-a poruncit să se ridice şi să nu se teamă, cerându-le să nu dezvăluie nimic din ceea ce văzuseră, până după Învierea Sa din morţi.

Se desăvârşeşte minunea prin care Mântuitorul Se arată strălucind întru Slavă pe Muntele Taborului
Prin minunea Schimbării la faţă a Domnului, când se desăvârşeşte minunea prin care Mântuitorul Se arată strălucind întru Slavă pe Muntele Taborului, celor trei ucenici, iar prin ei, tuturor celorlalţi, ca şi nouă, tuturor, li s-a revelat şi ni s-a revelat, astfel, posibilitatea schimbării: după cum trupul Lui Iisus, trup material, ca al nostru, s-a arătat schimbat, la fel şi materia întreagă. Într-o simbioză, omul şi natura, vor fi transfigurate, prin lucrarea Harului Dumnezeiesc. Desigur, această schimbare nu trebuie înţeleasă doar pentru sfârşitul veacurilor, ci pentru fiecare zi a vieţii noastre, fiindcă suntem chemaţi să urcăm pe Taborul cel duhovnicesc, la Sfânta Biserică, să alungăm teama şi îndoielile, văzându-L cu ochii credinţei pe Iisus Hristos întru Slavă, să fim totdeauna deschişi schimbării în bine, ca pregătire a marii noastre transfigurări. Căci, după cuvântul inspirat al Sfântului Apostol Pavel: «Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipire de ochi, la trâmbiţa de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire…» (I Cor. 15, 51-53). Aspiraţia noastră de a urca Taborul credinţei este un simbol al înălţării spirituale, care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare este, de fapt, esenţa întregii vieţi a Domnului, Cel Care, fiind înveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava Lui Dumnezeu. Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului constituie pentru fiecare creştin o îndatorire de seamă de a-şi regăsi echilibrul sufletesc, moment de renaştere spirituală, de desăvârşire morală, de îndumnezeire a fiinţei umane, trăind în permanenţă sub razele de lumină ale cerului, în duhul transfigurator al doctrinei creştine, cea mai înaltă, cea mai sublimă şi prin reflecţiile sale profunde, o superioară învăţătură metafizică şi etică. În aceeaşi privinţă, să spunem că Schimbarea la Faţă are loc înaintea Crucii, Morţii şi Învierii Mântuitorului, constituind o anticipare şi o pregătire, a acestor fapte. Schimbarea la Faţă este, putem spune, o prefigurare a schimbării la faţă a întregii lumi, după aceste evenimente, fiindcă, aşa cum Hristos Se va ridica în Slava Tatălui Ceresc, după Înviere, la fel şi firea omenească se va ridica din păcat, prin Jertfa Sa. Hristos nu S-a Schimbat la Faţă, luând ceea ce nu avea deja în El, ci, a arătat ucenicilor ceea ce era El de fapt, ceea ce avea tainic în Trupul Său. Desigur, avându-L ca model desăvârşit pe Hristos, acest lucru e foarte important pentru noi, pentru că, aşa cum Hristos a arătat apostolilor slava dumnezeirii care se afla deja în El, aşa şi noi, trebuie să ne străduim să ridicăm în viaţa noastră, ceea ce avem deja în noi, în sufletul şi în inimile noastre. Aceasta este Taina Sfântului Botez, care se află ascunsă în fiecare dintre cei care au primit această taină, o taină care trebuie să o actualizăm în fiecare zi, adică, să ne amintim că suntem creştini, că avem o credinţă şi un Dumnezeu Care ne poartă de grijă şi Care Se arată strălucind în Slavă. Acestuia îi suntem datori cu o viaţă cu adevărat creştină în Biserica Sa, căci numai în Biserică putem descoperi chipul Lui Dumnezeu pe care l-am ascuns sub greutatea păcatului! Prin Sfintele Taine, Liturghia, Rugăciunea, postul şi milostenia, putem fi mai buni, fiindcă acestea poartă în ele sămânţa schimbării la faţă a naturii noastre decăzute. Iisus Hristos, Schimbat la Faţă şi Înviat, spunea părintele Galeriu, este chemarea omului, a creştinului, a schimbării lui la faţă, aici şi acum în Iisus Hristos.

Lumina taborică este partea văzută a Lui Dumnezeu, a energiilor Sale necreate
În concluzie, minunea Schimbării la faţă a domnului s-a petrecut în ultimul an al vieţii Lui Iisus pe pământ, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa. Acolo, pe Taborul lumesc, alături de Petru, Iacob şi Ioan, Mântuitorul Şi-a schimbat Chipul Său dumnezeiesc, iar Faţa Lui a strălucit ca soarele. El S-a arătat ucenicilor cu adevărata Lui Faţă şi a fost ca o pregustare a Împărăţiei Cerurilor. Astfel, Taina Schimbării la Faţă înseamnă revelarea Împărăţiei Cerurilor, însă, în acelaşi timp este şi o expresie a iubirii de oameni a Lui Dumnezeu. Hristos îndumnezeieşte firea omenească pe care o luase asupra Sa şi prin aceasta suntem încredinţaţi că pe Muntele Tabor, nu a avut loc numai Schimbarea la Faţă a Lui Hristos, ci şi schimbarea la faţă a ucenicilor lui. De acum încolo, ochii trupeşti, prin harul Sfântului Duh, au fost transformaţi pentru a vedea Slava Lui Dumnezeu. Taina a avut loc în timpul zilei, fapt pentru care ucenicii au văzut atât soarele, luminătorul zilei, cât şi soarele cel dumnezeiesc! Au văzut atât lumina creată, cât şi lumina necreată. Această lumină a Schimbării, venea din dumnezeirea Sa! Această lumină ardea necontenit în El, dar în timpul vieţii Sale pământeşti, Hristos, în marea Sa iubire de oameni, îşi ascunde firea sub trup omenesc obişnuit. Pe culmile înalte ale divinului, Hristos dăruieşte icoana dumnezeiască a Puterii Sale. El oferă conştiinţei şi vieţii umane purificarea şi puterea divină! În felul acesta, ne sunt luminate feţele şi conştiinţele, trăind adevărata bucurie ce dăinuieşte peste veacuri, bucurie prin credinţă şi rugăciune fierbinte şi neîncetată. Lumina taborică este partea văzută a Lui Dumnezeu, a energiilor Sale necreate, prin care se arată celor vrednici. Ea este un foc viu şi tainic, iar creştinismul a dovedit, pe baza învăţăturilor mântuitoare ale Lui Iisus Hristos, că printr-o îndelungă strădanie şi îmbunătăţire continuă a fiinţei noastre, putem ajunge să vedem, asemenea Apostolilor, Taborul Ceresc. Această Schimbare la Faţă o vom obţine prin participarea şi asumarea drumului Crucii, prin căinţă adâncă pentru tot ceea ce am păcătuit în Faţa Lui Dumnezeu. Numai într-o inimă curăţită de patimi, Bunul Dumnezeu sălăşluieşte, arzând cu foc sfânt şi curăţitor urmele păcatului. Schimbarea la Faţă a Domnului reprezintă un eveniment central din viaţa omului de ieri, de azi şi de mâine! Acest eveniment nu poate fi analizat prin exaltare sentimentală, prin gânduri frumoase, ci, numai în limitele teologiei ortodoxe.
Trăitori în Biserică, nu trebuie să căutăm să fim numai oameni buni, ci, să ne sfinţim după Har! Trebuie întărit urcuşul sufletesc al omenirii, iar Sfintele Taine şi viaţa ascetică au rolul de a-l îndruma pe om spre îndumnezeire! Lumina necreată este hrana venită din cer; este pregustarea bunătăţilor ce au să fie.
Prin credinţă, să ne apropiem şi mai mult de Hristos şi de Biserică, să încercăm să îi cunoaştem învăţătura, iar atunci vom realiza că ea este actuală, mai ales că, deşi au trecut peste două milenii, poate nu vom avea posibilitatea să vedem Taborul lumesc, însă, trebuie să ne ridicăm fiecare un Tabor duhovnicesc şi profund omenesc.
Profesor, Vasile GOGONEA