Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este în acelaşi timp: milostiv, iubitor şi drept

408

Am avut în Duminica a 11-a după Rusalii, ceea ce se numeşte «Pilda datornicului nemilostiv», consemnată de către Sfântul Evanghelist Matei (18, 23-35), o excepţională revelaţie a faptului că Dumnezeu este în același timp milostiv și drept, că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precede dreptatea Lui, ştiut fiind faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a rostit această pildă în contextul în care i-a învăţat pe Ucenici ce înseamnă iubirea faţă de aproapele şi de câte ori se cuvine a-l ierta.

«Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?»
Să mai reţinem că pilda aceasta constituie şi răspunsul dat de Hristos lui Petru la întrebarea: «Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?», la care Fiul Domnului i-a răspuns lui Petru: “Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”(Matei 18, 22). Să atragem atenţia că cifra şapte, în concepţia iudaică, exprimă desăvârşirea, iar aceasta ar însemna că poţi greşi fratelui tău de 490 de ori, numai că de 70 de ori câte 7, în calculul matematic al Lui Dumnezeu, înseamnă nu de 490 de ori, ci mult mai mult, deoarece la Dumnezeu, iertarea este infinită şi nu are limite matematice. Pentru a exemplifica cele spuse, prin pilda aceasta Mântuitorul aduce în atenţie comportamentul unui împărat, «care a voit să se socotească cu slugile sale», deoarece, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi, această cifră îndemnând cel mai mare număr folosit în calculul monetar din Orientul Apropiat, deoarece un talant cântărea 43,620 kg de argint sau 49,077 kg de aur, iar finanţiştii moderni apreciază că un talant cântărea 34,272 kg de aur. Aici, Sfântul Evanghelist nu precizează dacă talanţii erau din aur sau din argint, însă, dacă facem un calcul matematic de bun simţ, rezultă că respectivul datornic avea o datorie de aproximativ 436 t de argint sau 490 t de aur, deci o cantitate incredibilă şi greu de suportat pentru o ţară, darămite pentru o singură persoană. Aşadar, la vremea bilanţului, neavând cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe toate câte le avea, ca să plătească datoria respectivă, mai ales că stăpânul, ca bun manager, nu putea să rămână în pierdere, ci, el trebuia să-şi recupereze paguba, prin vinderea datornicului şi a familiei lui, ca sclavi, după care urma confiscarea bunurilor mobile şi imobile. Să amintim cititorului că sclavii evrei, potrivit Legii, indiferent de suma împrumutată, după şase ani de sclavie, deveneau oameni liberi (Deuteronom 15, 12). Prin urmare, fiind conştient de pedeapsa de care era pasibil, datornicul a recurs la o formă de rugăminte, însoţită de câteva gesturi liturgice: Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: «Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot», după care rugămintea, spune Sfânta Evanghelie, i-a fost ascultată, iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria, fiindcă s-a rugat convingător. După ce i-a fost iertată datoria, acel slujitor, ieşind de la împărat, întâlnind pe unul dintre cei care slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari, a pus mâna pe el şi sugrumându-l i-a zis cu mânie: «Plăteşte-mi cât îmi eşti dator», dar, pledoaria datornicului pentru amânarea plăţii faţă de acela care fusese la rândul său datornic, dar, fusese iertat, n-a fost primită, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce îi va plăti datoria, chiar dacă suma datorată de acesta era infimă, în comparaţie cu suma care i-a fost iertată lui (un dinar cântărea doar 4,5 grame de argint), dar, ca un paradox pe care numai răutatea îl «cultiva» demonstrează că atitudinea slujitorului care beneficiase de bunăvoinţa stăpânului său s-a arătat a fi de această dată revoltătoare. De aceea, comportamentul său nu a rămas fără ecou, ci a atras atenţia celor din jur, iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, «au spus stăpânului toate cele întâmplate» atunci! Degrabă, Stăpânul, chemându-l, i-a zis: «Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?», deoarece nu a ştiut să fie şi el un iertător datornicului său! Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria, aceasta însemnând o datorie şi o sentinţă pentru veşnicie!

“Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta”
Parabola aceasta are o dimensiune eschatologică deoarece vizează Judecata de Apoi: “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”, pentru că Stăpânul adus în discuţia parabolei este Dumnezeu, iar slugile datornice suntem noi, cei care avem câte 10 mii de talanţi debite la Dumnezeu, fiindcă ne naştem cu această datorie faţă de Dumnezeu. Vedem că Dumnezeu, prin iertarea acordată, i-a oferit datornicului posibilitatea ca, înainte de sfârşitul vieţii sale, să se poată îndrepta, dar, el, după ce a primit iertarea, s-a purtat inexplicabil de urât cu datornicul său! Deci, Dumnezeu, pe de o parte, îi iertase datoria, iar pe de alta îl lăsase liber. Sunt două măsuri după care Dumnezeu conduce lumea: prima este cea a milei, care este ascunsă în milostivirea dumnezeiască transformată în iubirea noastră faţă de aproapele şi cea de a doua este cea a judecăţii. Numai atunci când iertarea ce vine de la Dumnezeu produce disponibilitatea de a ierta, mila lui Dumnezeu garantează iertarea datoriilor noastre la Înfricoşata Judecată. Însă, cel care abuzează de darul lui Dumnezeu, asemenea slujitorului nemilostiv, va fi confruntat cu deplina severitate a judecăţii, ca şi cum n-ar fi primit niciodată iertarea şi în acest caz, va fi aruncat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti datoria, mai ales că alternativă la Judecata de Apoi, nu există! Dumnezeu a trecut de la mila secondată de iubire la dreptate şi pedeapsă, fiindcă Dumnezeu înseamnă Dreptate! Parabola ne atrage atenţia asupra modului cum trebuie să fie comportamentul nostru în relaţie cu aproapele, folosindu-ne exclusiv de milostivirea iubitoare a Lui Dumnezeu. Ca oameni ce suntem, păcătoşi, poate chiar neiertători, socotim că este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, dar aceasta dovedeşte că eşti stăpânit de slăbiciune şi de instinctele cele mai josnice, iar a te stăpâni şi a ierta este dovadă de mărinimie sufletească şi dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii, al convieţuirii! Cine se poate stăpâni la timp şi cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit şi nu mai îndrăzneşte să răspundă cu rău. Sunt şi situaţii când există doi oameni deopotrivă de vinovaţi, iar, unul se umileşte şi cere iertare, pe când celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? Ăn loc de răspuns, haideţi să vedem un caz din Pateric: “Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân i-a spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărnicie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul, să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndreptare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine»! Auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii”. Deci, Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este Atotmilostiv şi Atotiertător, dar, noi, oare, ne ţinem promisiunea? Fiecare să-şi răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă să rostim mecanic Tatăl Nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar suntem şi mincinoşi. Iată, întâlnirea pe cale a celor doi datornici din parabolă ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cei care nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here