Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Crucea vieții și a Învierii pentru poporul Său

În Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci a vieții și a Învierii poporului său, Bunul Dumnezeu pare a lega anumite exigenţe ale chemării pilduitoare spre Împărăția cerurilor de cea mai provocatoare exigenţă umană: urmarea Chemării Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

“Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”
Din Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, putem înţelege că Taina Crucii cuprinde toate aspectele esenţiale ale fiinţării noastre ca oameni, fiindcă «a venit prin Cruce bucurie la toată lumea», Crucea fiind instrumentul mântuirii noastre şi, prin aceasta, instrumentul bucuriei şi al învierii noastre. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Care au conceput acest minunat plan de mântuire a omului şi l-au împlinit prin jertfa Mântuitorului Hristos, şi în acelaşi timp, prin puterea Duhului Sfânt, Treimii Sfinte I se cuvine toată slava în toate zilele vieţii noastre. În sfaturile și îndrumările sale pline de învățătură duhovnicească, Părintele Arsenie Boca spunea că întotdeauna creștinul care «face semnul Crucii, trebuie să fie pregătit să poarte Crucea», această neprețuită și neasemuită provocare de cea mai mare și mai adâncă rezonanță a vocaţiei noastre umane, imaginea care înfățișează momentul Învierii Domnului, ca un început al învierii noastre. Să reținem faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne îndrumă, așa cum arată Sfânta Evanghelie: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24), pentru că e mare lucru să înțelegem diferențierea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ, ca un simbol al vieții și al învierii, când noi, creștinii, cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, cea văzută, pe care o cinstim, o sărutăm și o purtăm cu sfințenie și crucea spirituală care înseamnă suferința pentru fapta cea bună și îndelung folositoare. În primul rând, crucea este munca pe care trebuie să o facă omul, poruncă dumnezeiască şi datorie de a împlini ceea ce se cuvine. Iată, dascălul se scoală de dimineaţă, se duce la şcoală, face instrucţia şi educaţia copiilor, semnează condica şi arată ce activitate a desfăşurat, ce ore a efectuat, la fel şi agricultorul, mecanicul de locomotivă, funcţionarul de la bancă, poliţistul de la circulaţie, redactorul de la “GORJEANUL” sau medicul care îngrijeşte bolnavii. O cruce are de dus şi preotul, mai ales în lumea secularizată de astăzi, când îl iau peste picior şi-l înjură sau chiar îl batjocoresc unii copii obraznici. Deci, orice om cinstit are de dus o cruce a lui. Aşadar, Mântuitorul propune «lecţia» purtării Crucii ca fiind exerciţiul de împreună-lucrare în favoarea omului, a celui pe care merită să-l numim aproapele nostru. Iar, a vedea Împărăţia venind cu putere în sufletul nostru este fundamentul vieţii noastre în Biserică, este Taina Liturghiei, viaţa Ortodoxiei noastre, flacăra vie şi Lumina de Har a Potirului care ne cheamă, “cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, este opusul nefericirilor lumii în care ne simţim încorsetaţi de neajunsuri şi de prejudecăţi, cu atât mai mult, cu cât Crucea poartă cu sine amintirea şarpelui celui de aramă şi a Crucii Mântuitorului Hristos.

“Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”
Pentru aceea, slujitorul Liturghiei rosteşte îndată după Împărtăşanie rugăciunea: «Învierea lui Hristos văzând… », al cărei text spune: «iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea», fiindcă părtăşia acestei bucurii nu poate să vină decât prin purtarea Crucii Lui Hristos cu Iisus Hristos. De aceea, Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Dar, ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E dăunător să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă adesea. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă a sa cruce, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare lui mai potrivită. Pentru că tot Părintele Arsenie Boca ne învăţa «Lecţia» Mântuitorului pe Cruce: “Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat Stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu! Deci păziţi-vă de oameni”! De multe ori ne întrebăm: oare, de ce atâta prigoană, de ce atâta nepăsare, deoarece «creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul, şi-au schimbat cetăţenia. Ei s-au declarat cetăţenii Împăratului Cerurilor» (vol. Icoane pentru suflet, 2014, p. 14). Devine limpede că omului de astăzi, îi este mai greu să caute să împlinească rigorile legate de adevăr, dragoste, credinţă şi nădejde, dar Dumnezeu rămâne Crucea vieţii şi a învierii pentru poporul Său. De multe ori, ai impresia că nu contezi dacă nu ai acces în straturile de mediocritate absurdă sau mercantilism superficial prin care lumea de azi se susţine, dacă nu te înalţi pe culmile unui peisaj uman apropiat de iad, de prăpastia fărădelegii, a neiubirii şi a necredinţei, dar dincolo de atari provocări, singura cu valoare definitorie rămâne chemarea Crucii.

“Adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”
Deci, Hristos nu a venit, aşadar, pe pământ, pentru a I se sluji, pentru a ne stăpâni, ci pentru a ne arăta iubirea Sa jertfelnică, pentru a ne arăta că ne iubeşte atât de mult, încât pentru noi se lasă El Însuşi răstignit. Ce dovadă mai mare de iubire poate primi cineva de la o altă persoană, decât aceea de a-şi dărui chiar şi viaţa? Hristos Şi-a dat viaţa, pentru ca nouă să ni se deschidă poarta vieţii veşnice. Aşadar, dacă e cu putinţă, să se întrebe fiecare dintre noi, cei care se consideră creştini, adică următori sau ucenici ai Lui Hristos: a meritat să facă această jertfă Domnul, pentru noi şi pentru mântuirea noastră? Am schimbat noi ceva în propriile noastre vieţi, din momentul în care am conştientizat că pentru noi, pentru fiecare dintre noi, a gustat şi a primit Domnul batjocura, ocara, ruşinea, bătăile, spinii, cuiele şi moartea pământească? El nu ne cere să trecem şi noi prin astfel de chinuri, ci, doar să primim şi să privim această jertfă a Sa ca fiind pentru mântuirea noastră! Doar mucenicii se învrednicesc de cinstea supremă, de a muri pentru credinţa lor în Hristos. A trăi zi de zi cu Hristos şi pentru Hristos este, însă, tot o mucenicie, e o răstignire de bunăvoie a tuturor poftelor de tot felul, a gândurilor sau a stărilor noastre, de dragul Lui. De bună seamă, în calitate de Om, Hristos nu avea «eu» ca atare, fiindcă El era Fiul Lui Dumnezeu, însă, folosindu-se de voinţa Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu a făcut din suferinţa şi din moartea Sa un semn al iubirii celei mai desăvârşite faţă de Tatăl, faţă de oameni, semnul de necontestat al unei supuneri fireşti, pline de iubire faţă de Tatăl Său, supunere şi iubire care, în firea Sa omenească, în voinţa Sa omenească de Persoană înomenită, calitatea de om însemna răsfrângerea, traducerea în limba omenirii păcătoase a iubirii Sale fireşti faţă de Tatăl, care este viaţa Sa cea veşnică din sânul Sfintei Treimi. De fapt, putem spune că Mântuitorul Iisus Hristos a distrus chiar suferinţa şi moartea, deoarece devenind semnul iubirii celei mai desăvârşite de Tatăl, precum şi semnul iubirii celei mai desăvârşite de oameni, suferinţa şi moartea se negau şi se desfiinţau reciproc. Sfântul Evanghelist Ioan spune: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi»” (Ioan 15, 13), referindu-se la momentul când le-a spus ucenicilor în cuvântarea Sa de după Cină. A demonstrat, prin aceasta, că suferinţa şi moartea de pe Cruce sunt semne ale Iubirii Sale fireşti, desăvârşite faţă de Tatăl şi dovadă a iubirii Sale pentru oameni, iubire care era în acelaşi timp şi o comuniune cu iubirea Tatălui pentru omenirea întreagă, pentru toţi oamenii. Prin aceasta, Iisus Hristos a zdrobit din interior, a nimicit suferinţa, moartea şi crucea, pentru ca ele să devină semnele învierii şi biruinţei definitive a Vieţii. Ca să primeşti îmbrăţişarea Celui de pe Cruce, trebuie să te sui, la rându-ţi, pe Cruce. Dumnezeu şi omul – două cruci îmbrăţişate, cerul şi pământul unite de iubire fără sfârşit!
Noi nu putem avea nici un mesaj fără Cruce. Nu putem concepe nici o rugăciune fără de Golgota şi nu avem nici o şansă fără Jertfa Lui, fiindcă Îl regăsim pe Dumnezeu pe Cruce, doar acolo, în mijlocul suferinţei tuturor oamenilor. Prin aceasta, realizăm faptul că trăim într-o lume plină de Cruci, dar, plină şi de Învieri. De aceea, Sfânta Cruce o simţim ca apărătoarea noastră, pecetea credinţei noastre, confirmarea veşniciei credinţei că Dumnezeu Însuşi este Crucea vieţii şi a Învierii pentru poporul Său! Pentru aceasta, numai asumarea Crucii dă sens vieţii noastre, orientând-o spre Înviere!
Profesor, Vasile GOGONEA