Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este credinţa cea mare şi statornică a omului

În Duminica a 17-a după Rusalii, a Cananeencei (Sf. Evanghelist Matei 15, 21-28), vom avea la Sfânta Liturghie o pericopă Evanghelică în care se vorbeşte -a despre o femeie din părţile Tirului şi Sidonului, care a venit la Mântuitorul şi L-a rugat stăruitor s-o vindece pe fiica ei care era stăpânită de diavol. Aşadar, să luăm aminte de textul Sfintei Evanghelii care ne spune următoarele: Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

«Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol»
Prin urmare, Mântuitorul Hristos se afla în părţile Tirului şi ale Sidonului, într-un ţinut locuit de cananiţi. Aici, în acest ţinut, o «femeie cananeeancă», auzind şi ea de faptele minunate ale Mântuitorului Hristos, vine cu convingerea că fiica ei, «cumplit chinuită de un diavol», în sfârşit, va fi tămăduită. Avea convingerea că Cel căruia I se adresa cu cuvintele «Fiul lui David» este Mesia, dar în acelaşi timp, se gândea în sine, că păgână sau idolatră fiind, nu era vrednică de a-I veni în faţă şi a-I cere milă. De aceea, încă de departe fiind, cu multă durere în suflet pentru suferinţa fiicei sale, dar şi cu umilinţă pentru starea de decădere morală faţă de Dumnezeu, femeia Îi cere Mântuitorului, strigând: «Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol» (Matei 15, 22). Să reţinem faptul că Mântuitorul cunoştea foarte bine situaţia acestei femei şi, cu toate acestea, intenţionat, de parcă nici măcar n-ar fi auzit-o, nu-i dă nici un răspuns. Mântuitorul i se arată femeii rece şi distant, tocmai pentru a le arăta acum ucenicilor, în fapt concret, cât de greşită putea fi atitudinea dispreţuitoare a evreilor faţă de neamurile păgâne. Femeia, însă, departe de a-şi pierde cumpătul, se apropie tot mai mult de Mântuitorul, continuând să-I ceară mila Sa. Până şi apostolii, care dacă la început erau iritaţi de strigătul şi insistenţa femeii, în cele din urmă rămân impresionaţi de durerea acesteia şi acum îi cer Mântuitorului: «Slobozeşte-o, căci strigă în urma noastră» (Matei 15, 23). Mântuitorul le răspunde apostolilor, pentru a înţelege femeia, că “nu sunt trimis, decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24) – adică numai pentru fiii lui Israel, toate celelalte neamuri fiind excluse. Femeia aude, înţelege şi nu se supără, lasă sfiala la o parte, şi chiar când te-ai fi aşteptat să plece deznădăjduită şi bombănind, se apropie mai mult de Mântuitorul Hristos, politicos I se închină, şi-I spune: “Doamne, ajută-mă!”(Matei15,25).
Şi dacă până acum Mântuitorul i se arătă dispreţuitor, de această dată îi răspunde dur, cu o intensitate mult mai mare, precizându-i că: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Pentru că la evrei câinele era considerat “cel mai dispreţuit animal şi mizerabilă, între creaturi”, iar comparaţia aceasta vrând să arate cât de grav era dispreţul evreilor faţă de neamurile păgâne. Adică, în vreme ce pe iudei îi numeşte mai întâi “oi ale casei lui Israel” şi, apoi, “copii”, pe păgâni îi numeşte “câini”, iar pe ea, evident, “căţea”. Surprinzătoare această exprimare a Mântuitorului care nu este deloc …întâmplătoare pentru evreul din vechime. Femeia, însă, intuieşte această “probă de foc” a Mântuitorului şi nu-L contrazice, nu se scandalizează de comparaţia auzită, ba chiar o şi acceptă, dând Mântuitorului un răspuns uimitor: “Da, Doamne! Dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27).

“O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”
Este de-a dreptul admirabilă credinţa ei, care se remarcă, nu atât prin acest scurt şi plin de înţeles “Doamne, ajută-mă”, ci, mai ales prin afirmaţia că “şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Adică, nu să primesc “pâinea” pe care Tu ai pregătit-o iudeilor, ci, măcar fărâmiturile ce rămân după ce aceştia s-au săturat. De aceea, femeia trece această “probă de foc”, după ce mai întâi este nesocotită, apoi dispreţuită şi, în cele din urmă, respinsă. Aşadar, oarecum uimit de răspunsul femeii, Mântuitorul laudă credinţa ei, spunându-i: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Evanghelistul ţine să încheie relatarea minunii cu precizarea: “Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28). Un examen greu al vieţii sau chiar o «lecţie de viaţă» prin care vedem femeia cananeeancă, răsplătind credinţa ei cu un “fie” dumnezeiesc, rostit de aceeaşi gură care, la începutul zidirii a zis: “Să fie lumină” (Facere 1, 3), în acest fel aducând totul de la nefiinţă la fiinţă. Să nu trecem prea uşor peste faptul că în primele veacuri creştine, în care cei creştinaţi slujeau Sfânta Liturghie cu vase de piatră, dar aveau inimile de aur, Sfintele Taine erau privite şi primite cu un deosebit interes, cu mare atenţie. Sfânta Taină a Spovedaniei, de exemplu, nu era privită ca o “formalitate” ce-ţi dă posibilitatea de a te împărtăşi, aşa cum este privită astăzi de mulţi confraţi, ci era o adevărată “cercetare” (I Corinteni 11, 28) a cugetului. Nici împărtăşirea nu era banalizată la pâinea obişnuită şi vinul din butoi pe care mulţi cred că le primesc, ci, era privită ca un adevărat Ospăţ euharistic cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Revenind la Spovedanie, această Sfântă Taină se făcea în public, fiecare persoană fiind chemată să-şi mărturisească păcatul în public. Nu era o Spovedanie comună, în sensul că penitenţii îşi mărturiseau păcatele “de-a valma” sau la “grămadă”, după care episcopul le dezlega în grup. Pentru că Spovedania, încă de la bun început, deşi se făcea în public, dintotdeauna a fost personală. Şi această formă publică de mărturisire, în văzul şi auzul tuturor celor aflaţi în Biserică, la fel ca înaintea Judecăţii de Apoi, trezea şi menţinea mereu vie conştiinţa creştinilor de apartenenţă la Trupul mistic al lui Hristos, cu conştiinţa că judecata Spovedaniei nu se raportează la oameni, ci la Dumnezeu. Cu toate acestea, pentru a veni în sprijinul credincioşilor şi a înlătura posibile sminteli din minţile credincioşilor, în anul 390 d. Hr., patriarhul Nectarie al Constantinopolului generalizează Spovedania particulară şi secretă a credincioşilor, fără, însă, a interzice Spovedania publică, adică cea în auzul comunităţii Bisericii. După Spovedanie, cei care aveau păcate de moarte, prin care erau rupţi de “Tulpina” Vieţii-Hristos, erau reprimiţi în comuniunea euharistică a Bisericii după ani de pocăinţă. Iar, după ce-şi împlineau canonul de pocăinţă, rămânând în Biserică alături de “cei chemaţi pentru Luminarea” Botezului, sufletul acestora se lumina!

«Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela»
În timpul Sfintei Liturghii, la momentul: “câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”, ieşeau din Biserică nu numai catehumenii (sau cei ce nu erau încă botezaţi), ci şi acei creştini care căzuseră în păcate de moarte. Deci, câtă ruşine, mâhnire în suflet şi lacrimi în ochi trăiau aceste moment! Umilinţa acelora fiind asemeni femeii cananeence pomenită în Duminica aceasta, femeie care, smerindu-se pe sine, va vedea, într-adevăr, cât de bun este Domnul Dumnezeu în mare mila Sa. În prezent, nu ştim dacă ar fi bine ca aceia cu păcate de moarte să iasă din Biserică, poate sub privirile “dispreţuitoare” ale celorlalţi, rămaşi. Dar, totuşi, îndemnul “cei chemaţi ieşiţi” poate să fie “iară şi iară” chemarea vie a Lui Hristos, ca toţi cei chemaţi la mântuire să iasă din lumea păcatului, din “părţile Tirului şi ale Sidonului”, întocmai ca şi femeia cananeeancă, şi aşa să se apropie de Hristos. Iar îndemnul “cei chemaţi ieşiţi” să nu deranjeze pe nimeni, decât numai păcatul din noi. Iar, noi, care ne închinăm la idoli, care credem în vrăji şi vrăjitoare şi facem atâtea păcate, suntem ca şi câinii, un popor necurat. Dar, Doamne, şi căţeii aşteaptă să mănânce firimiturile, care cad de la masa stăpânului lor. Doamne, şi eu, nenorocita femeie, un căţel sunt. Şi eu cer dragostea Ta. Dă-mi o firimitură şi ajunge! Doamne, fie-Ţi milă de mine…! Cananeeanca a învins. Iisus Hristos a făcut minunea. Fata ei s-a făcut bine. Să reţinem, aşadar: “O, femeie! – i-a spus Mântuitorul, mare este credinţa ta! Şi s-a vindecat fiica ei din ceasul acela” (Matei 15: 28). De aici trebuie să înţelegem că numai Dumnezeu este credinţa cea mare şi statornică a omului şi tot Dumnezeu poate să trezească sentimentul puternic de căinţă şi de umilinţă faţă de Hristos, întocmai ca şi al femeii cananeence. Acest îndemn să transforme sufletele noastre în aşa fel încât “cei chemaţi” rămâneţi, iar când vedem că cei mai mulţi dintre credincioşii rămân pe mai departe indiferenţi, căldicei, nestatornici, ignoranţi, împietriţi, îndoielnici şi puţin-credincioşi (ca şi mine păcătosul n.n.), cuvintele “cei chemaţi ieşiţi” să le fie îndemnul ieşiţi din lumea păcatului şi, apoi, “veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Deşi se văd clar şi alte virtuţi la această femeie, cum sunt: smerenia, răbdarea, rugăciunea, bunătatea, dragostea, Domnul laudă credinţa acesteia ca fiind izvorul tuturor celorlalte virtuţi. De aceea, în relaţiile omului cu Dumnezeu, credinţa este firul de legătură. Fără credinţă nu putem face nimic, iar Sfântul Apostol Pavel spune că “fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei XI, 6). Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteaia ne arată cât de mult folos aduce o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare, puternică, o credinţă stăruitoare în rugăciune. Credinţa mamei a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a învins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Domnului şi a devenit pildă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Să urmăm exemplul femeii cananeence şi să ne rugăm neîncetat Lui Dumnezeu să ne întărească în credinţă. Să păstrăm cu sfinţenie nealterată credinţa în care ne-am născut, şi să ne silim ca această credinţă a noastră să rodească prin fapte bune şi prin dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, iar roadele credinţei noastre să fie: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrănarea poftelor” (Galateni V, 22-23). Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse harul Său cel ceresc asupra noastră şi asupra tuturor celor ce I se roagă cu credinţă. Să dea pace sufletelor noastre, pace în familiile noastre, pace unuia cu altul la locurile noastre de muncă, pace în întreaga lume, iar între oameni să fie dragoste şi bună înţelegere!
Profesor, Vasile GOGONEA