În prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, pe care creștinii ortodocși o cinstesc întru slava Dreaptei Credințe. Se știe că la 4 martie 843, un sinod convocat la Constantinopol de către Patriarhul Metodie, în timpul împărătesei Teodora, confirmă hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice și consfințește definitiv cultul icoanelor în Biserică, iar cu acel prilej, a fost instituită Duminica Ortodoxiei. Pentru credința dreptmăritoare, această Duminică reprezintă un bun prilej de comuniune și de conștientizare a unității, a gândului de a fi împreună, iar Duminica Ortodoxiei a fost sărbătorită pentru prima dată la 11 martie 843, în cea dintâi Duminică a Postului Mare.
Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane
În această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a acelora care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane şi care ziceau că cinstirea şi închinarea la sfintele icoane ar fi o închinare la idoli, o închinare păgânească şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor rătăciţi, că cinstind sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci, pe sfântul 
care este în icoană. Chiar începând din anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, până în anul 842. În zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite să fie serbată în fiecare an, la Duminica întâia a Marelui Post. Iată de ce, sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe, iar Duminica aceasta este numită Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată clar, ce însemnătate au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră de creştini. Așadar, în prima Duminică din Postul Mare este sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor, dar ea marchează, nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotriveau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, ci şi cristalizarea în formă definitivă a învăţăturii ortodoxe, prin respingerea clară a tuturor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine. Deci, în timpul hărăzit Împărătesei bizantine Teodora, când s-a pus capăt iconoclasmului (luptei împotriva icoanelor), s-a hotărât ca în fiecare an, prima Duminică din post să se numească Duminica Ortodoxiei şi să fie în amintirea acestui moment din istoria bisericii. De altfel, istoria iconoclasmului e lungă, iar apariţia lui e cumva motivată de o serie de abuzuri, dintre care amintim practica aristocraţilor de a-şi ţese haine cu imagini sacre. Suntem nevoiți să precizăm că şi în ziua de astăzi, putem vorbi de o folosire prea uşoară a imaginilor sacre, de multe ori, chiar blasfemică. În multe târguri și chioșcuri improvizate vedem chiar tricouri cu Maica Domnului, însă, partea tristă e că nu doar ateii speculează, cum să facă bani din icoane, ci, de multe ori – din pietate exagerată – întâlnim şi în jurul bisericii asemenea practici, prin vânzarea așa-ziselor metanii cu icoane, brăţări cu icoane, brelocuri. Dacă nimeni nu cinsteşte un breloc, atunci, de ce să punem un semn/imagine de cinste pe un breloc? Se gândește cineva că un asemenea breloc, cu chipul Mântuitorului, e ţinut în buzunar alături de batista murdară sau – mai rău – de pachetul de ţigări? O icoană trebuie cinstită şi aşezată la un loc de mare cinste în casă!
Icoana este mărturia arătării Lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos
Prima Duminică a Postului este o sărbătorire a Luminii, pentru că icoana este mărturia arătării Lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat. Fondul de aur al icoanei reprezintă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Însuși Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt oameni transfiguraţi de aceasta lumină. Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chipurile sfinţilor, această lumină pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în ei. Icoana îl înfăţişează, astfel, pe omul curăţit, în firea sa restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Printre cei mai cunoscuţi apărători ai icoanelor din secolele al VIII-lea și al IX-lea sunt Sfântul Ioan Damaschin (+749) şi Sfântul Teodor Studitul (+825). Sfântul Ioan Damaschin spunea că icoana are patru funcţii. Latreutică – de laudă, didactică – de învăţătură (pictarea bisericilor era considerată o învăţătură pentru cei care nu ştiau să citească), estetică – de înfrumuseţare şi harismatică – plină de har. De altfel, în istorie, nu doar în perioada iconoclasmului (sec. VIII-IX), cultul icoanelor a fost asociat cu idolatria, iar diferenţele sunt colosale. Idolul are importanţă prin sine. Când poporul ales a ridicat un viţel de aur din brăţările şi cerceii lor (Ieşirea, cap. 32), nu s-au închinat viţeilor în general, ci, anume acelui viţel. Idolul avea valoare în sine, nu trimitea spre ceva real, cum în ziua de astăzi putem vorbi de propriul trup. Obsesia oamenilor pentru felul în care arată, nu trupurile oamenilor în general, ci trupul lor în special – ne arată că avem de-a face cu idolatrizarea lui. Aşa şi în vechime, nu vaca – aşa cum e la indieni, ci anume acel viţel de aur avea valoare. Icoana, în schimb, reprezintă o imagine (gr. eikon = imagine, chip). În ziua de astăzi, e mai simplu să înţelegem rolul icoanei, fiindcă există fotografia. Nimeni nu păstrează o fotografie pentru materialul din care e confecţionată, ci pentru cel pe care îl reprezintă. Privim icoana, nu cu gândul la lemnul sau pânza din care e compusă, ci la ceea ce reprezintă. Vedem o icoană cu Mântuitorul şi ne gândim la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ştim noi despre El, nu despre icoana respectivă. Când ne raportăm la ea, în funcţie de momentul realizării ei, de pictorul care a făcut-o, atunci avem în vedere o operă de artă. Cel care nu păstrează şi nu recunoaşte fotografia copiilor, sau a părinţilor, sau a iubitului – poate să nesocotească icoana. Însă, cum să ţinem la loc de cinste fotografia fiilor noştri, dar să îndepărtăm icoana Dumnezeului nostru?
În prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: “Să fie lumină!”
Dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post, observăm că prima paremie din Cartea Facerii, citită luni seara, la vecernie, vorbeşte despre primele trei zile ale creaţiei lumii. În prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: “Să fie lumină!”. Paremia se opreşte, însă, la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor făcuţi de Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, este lumina Feţei Lui Dumnezeu care se revarsă peste lume. Iată, deci, că Postul stă sub semnul luminii. De aceea, Postul Mare este numit şi Postul Paştilor, când vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina: la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, la sfârşit lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere, postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii Lui Hristos. Cum soarele a fost creat după trei zile, în acelaşi fel, Hristos răsare din mormânt după trei zile, pentru a fi noul soare al lumii, care, împreună cu El, iese din întunericul morţii. Învierea descoperă sensul lumii, care nu se mai îndreaptă spre moarte, ci spre transfigurare, pentru a se împlini în lumina care va cuprinde «şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt». În aşteptarea acestei pres-chimbări, postul este starea noastră de normalitate: înfrânare de la rău, facerea de fapte bune, asceză, trezvie, dar mai ales rugăciune curată şi neobosită, prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea luminii lui Dumnezeu. Sărbătoarea aceasta înseamnă pentru noi prilejul de a ne reîmprospăta credinţa printr-o sărbătoare a biruinţei asupra tuturor rătăcirilor şi a ne întări cu nădejdea că Dumnezeu va păstra în noi chipul Său Preasfânt.
“Ortodoxia este puterea Lui Dumnezeu ascunsă în fragilitatea fiinţei umane”
Să păzim cu dragoste de Dumnezeu rânduiala Sfântului şi Marelui Post, căutând prin fapte bune să cinstim chipul lui Dumnezeu în aproapele nostru şi rugându-ne: «Pune, Doamne, Bisericii Tale întărire, ca să petreacă în veacul veacului, neclintită de valul eresurilor»(Condacul I, Cântarea a 5-a din Canonul Utreniei Duminicii Ortodoxiei). Preafericitul Patriarh Daniel ne spune că: “Ortodoxia este puterea Lui Dumnezeu ascunsă în fragilitatea fiinţei umane. De aceea, în icoane sfinţii sunt slabi, sunt uscăţivi, ascetici, unii apar ca nişte schelete, pentru că ei nu contează pe forţa lor trupească, trecătoare, ci pe puterea lui Dumnezeu sau pe harul care locuieşte în ei. Tăria sfântului nu stă în puterea sa lumească, ci în puterea sfinţeniei pe care o simbolizează aureola sau lumina din jurul capului lor”! Iată, ce legătură tainică există între icoană şi Duminica Ortodoxiei, iar icoanele ne arată, de fapt, ce este Ortodoxia. Pentru noi, cei mai păcătoşi şi mai puţin duhovniceşti, icoanele ne ajută să avem o imagine a împărăţiei cerurilor, a sfinţilor, o imagine a Lui Dumnezeu. Nu poţi să te gândeşti la Maica Domnului în cer fără să ai în faţa ochilor chipul ei cel blând şi bun din icoană. Nu poţi să te gândeşti la judecata de apoi, fără să ai în minte icoana judecăţii unde e adunată toată omenirea, şi unde sfinţii judecă lumea împreună cu Hristos. Nu poţi să te gândeşti la Dumnezeu fără să ai în minte chipul din icoană a lui Hristos. Pentru noi, Împărăţia Lui Dumnezeu e o icoană, căci nu putem vedea mai mult, noi putem doar simţi cu inima harul Lui. Sfinţii sunt sfinţi, nu pentru performanţele lor duhovniceşti, nici pentru talentul lor oratoric sau pentru scrierile lor, ci, ei sunt sfinţi pentru că uneori păcătoşi fiind, au cerut lui Dumnezeu totul. Ortodoxia nu e religie sau doctrină, Ortodoxia este firea omului. Nu numai firea celui ortodox, ci, şi firea japonezului, a indianului, a canadianului, a africanului, a sirianului! Ortodoxia este felul cel mai frumos de a fi al unui om. Ortodoxia ne arată cum tâlharii au ajuns sfinţi, cum ucigaşii s-au mântuit în ultimele secunde ale vieţii lor, cum ereticii s-au întors, cum dragostea nu moare niciodată, cum Dumnezeu e prezent printre noi, cum păcătoşii gustă încă de pe acum bucuria cea veşnică. Ortodoxia este paradoxală, pentru că avem un Dumnezeu paradoxal! E paradoxal pentru că e prezent peste tot, dar, totuşi, nu-L simţim oriunde, fiind Unul, dar Întreit în Persoane! Dumnezeu e Atotputernic, dar S-a făcut om şi a murit pe Cruce!
Profesor, Vasile GOGONEA
