Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Bunătatea celui care s-a întors la credință!

În Duminica a 34-a după Rusalii, vom avea la Sfânta Liturghie Pilda Întoarcerii Fiului risipitor, (Evanghelia după Luca, capit. 15, 11-32), o minunată lecție de viață a îndreptării și a iertării de care avem atâta nevoie fiecare dintre noi, pentru că în marea Lui aplecare asupra vieții oamenilor, Dumnezeu ne demonstrează că în Atotștiința și în Atotputernicia Voinței Sale, parcă mereu în vremi paradoxale, întărite prin puterea Duhului Sfânt, știe să reverse destulă bunătate pentru ca omul să-și apropie calea cea iertătoare a îndreptării și a înțelepciunii, dându-i aceluiași om puterea de a trece peste rătăcirile ademenitoare ale unei lumi pline de ispite, din ogorul Ierusalimului pământesc.

“Fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”
Așadar, în Duminica aceasta, vom avea una dintre cele mai frumoase și mai interesante pericope, sub aspectul iertării şi al mântuirii, fiindcă Dumnezeu este Bunătatea celui care se întoarce la credință și expresia manifestării iubirii părinteşti, toate îngemănate într-un sentiment care ne impresionează întotdeauna până la lacrimi, pentru că în ultimă instanță, putem să ne recunoaştem pe noi înşine în toată învățătura cea pilduitoare. Fiecare dintre noi, pătrunzând înțelesul pildei acesteia, în clipe de reală sinceritate, vom avea curajul să recunoaştem smeriți: «Fiul cel risipitor sunt eu. Tatăl este Dumnezeu, care mi-a dat atâtea daruri, ca avuţie de mare preţ, iar eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel şi chip. Dar, între aceste daruri, mi-a dat nădejdea şi pocăinţa, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai ales în aceste zile care ne apropie de Postul Mare. De aceea, amintindu-mi, mă pocăiesc şi mă întorc la Tatăl, Care, dacă l-a primit pe fiul cel rătăcit de care vorbeşte Evanghelia, nădăjduiesc că mă va primi şi pe mine». Desigur, parabola privită într-un sens hristologic, ne arată că tatăl fiului care se pocăiește e Hristos, însă, niciodată Mântuitorul Iisus Hristos nu este fără Tatăl și fără Duhul Sfânt, căci unde e Hristos, e și Tatăl și Duhul Sfânt. Pentru că mântuirea noastră e lucrată de Prea Sfânta Treime, cel care L-a iconizat pe tatăl celor doi fii ca pe Iisus Hristos a vrut să ne învețe că Taina Sfintei Pocăințe Îl are pe Hristos ca Iertător al nostru, după cum ne spune rugăciunea de dezlegare a păcatelor: «Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (numele), și să-ți lase ție toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată [de Hristos, prin hirotonia episcopului meu hirotonitor], te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!». De fapt, atunci când îți vezi păcatele, nu mai ceri explicații teologice ample din partea lui Dumnezeu, nu te mai crezi vrednic de minuni și de vindecări, de o cunoaștere specială, ci, vrei doar să te curățești de păcatele tale. Pentru că nu poți să eviți problema și realitatea capitală a vieții tale: trăirea în păcat, trăirea pătimașă.

“După ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă”
O astfel de trăire o avea Fiul risipitor, cel mai mic, cel mai tânăr, care, mergând după mintea sa, a fost într-o mare primejdie ce putea să-l coste viaţa, dar mai ales pierderea sufletului său. Aşa se întâmplă cu toţi copiii, cu toţi tinerii, cu toţi bătrânii chiar, care nu ascultă de porunca lui Dumnezeu! De aceea, ne gândim să ne recunoaştem fiecare dintre noi, într-unul dintre cei doi fii. Cei mai mulţi, poate vom spune: “Suntem ca fiul cel risipitor”. Dacă suntem ca fiul cel risipitor şi am făcut neascultare, cum a făcut el, să facem şi ce a făcut el în cele din urmă, când şi-a venit în «sine». Cuvântul acesta, dacă stăm să-l analizăm, este un cuvânt greu. Omul care păcătuieşte îşi iese din «sine», iar omul care se întoarce de la păcat îşi intră în «sine», adică este el, cum ar trebui să fie. Desigur, câţi dintre noi nu am risipit averea Tatălui nostru, adică averea pe care Dumnezeu ne-a dat-o cu Bunătate! Împăratul cerului și al pământului ne-a dat corp, de care ne-am bătut joc uneori, Dumnezeu ne-a dat suflet, asemenea am făcut, Dumnezeu ne-a dat sănătate şi am risipit-o, Dumnezeu ne-a dat înţelepciune şi n-am folosit-o, Dumnezeu ne-a dat cele de mâncare şi de trebuinţă corpului nostru, vieţuirii noastre şi n-am folosit aceasta după cuviinţă. Pe fiul cel mic din Evanghelie, îl acuzăm de nechibzuinţă, fiindcă dintr-o eroare grosolană a cerut deoparte, separat, averea de la tatăl său, pe care a obţinut-o fără ezitare, pentru că Dumnezeu, Tatăl nostru, dă omului libertate să facă ce vrea el. De aceea, observăm că Dumnezeu nu opreşte nici criminalii, nici beţivii, nici nenorociţii, nici hoţii. A sădit în ei Legea şi anume Legea conştiinţei. A sădit în ei, în oameni, binele şi i-a îndemnat să facă bine şi să lase răul cât mai departe. Să reținem că dintre cei doi fii, numai cel mic se hotărăşte să plece de acasă. El nu mai are răbdare să treacă prin toate fazele copilăriei, vrea să ajungă matur, şi se hotărăşte să-şi ceară drepturile şi să înceapă să guste din plăcerile lumeşti, aşa cum a văzut pe cei mai mari făcând. Aşa e şi astăzi, tinerii se grăbesc repede să guste din viaţa celor maturi, crezând că vor fi foarte fericiţi, aruncându-se în vâltoarea lumii, dar, fără să fie pregătiţi, fără să ştie ce-i aşteaptă, fiind fără experienţă. Unii tineri se grăbesc să guste din relaţiile intime, se grăbesc să se mute împreună cu iubitul sau cu iubita, se grăbesc să se angajeze, dacă au norocul acesta, se grăbesc să plece de acasă, pretinzând că vor să fie independenţi. Cum ne arată Pericopa, tatăl îi dă fiului celui mic partea de avere care i se cuvenea prin moștenire, iar acesta pleacă bucuros într-o ţară îndepărtată, risipindu-şi averea, trăind în desfrânări. La fel și astăzi, tinerii se grăbesc și pornesc în lume cu mare nădejde că vor găsi tot ce au sperat! Şi încep să guste din toate plăcerile lumii, poate se vor sătura, poate îşi vor găsi mulţumirea şi fericirea mult visată în vreuna dintre plăceri. Fiul risipitor, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Vedem și azi cum tinerii plecaţi de acasă, în grabă să cucerească lumea cu toate promisiunile ei, ajung să fie nemulţumiţi, plăcerile lumii nu-i mai bucură, cu banii nu se mai descurcă, n-au nici o rânduială în viaţa lor, şcoala au neglijat-o şi lucrurile încep să nu mai meargă aşa cum au sperat.

“Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”
Venindu-și în fire, Fiul risipitor o spune ca pentru sine: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame»! Mulți dintre cei care au plecat în lume, constată că lumea nu e aşa frumoasă cum au crezut ei, că toate se fac la timpul lor, că nimic nu e întâmplător, că părinţii mai aveau şi dreptate când mai ziceau câte ceva care le displăcea! Împăcat cu gândul, Fiul risipitor își spune: «Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi»! Cei care au greșit, deci, se întorc şi cer ajutorul părinţilor, vin să-şi ceară iertare, iar atunci înţeleg că dacă e un loc unde poţi să te-ntorci mereu, fără să-ţi reproşeze nimeni nimic, aceasta e numai acasă. Părinţii nu se vor supăra niciodată că fiul a pleact şi nu o duce prea bine, ci, se vor bucura că s-a întors şi de acum îl pot ajuta.
Deci, Dumnezeu nu-ţi va reproşa că ai păcătuit, ci, te va încuraja să n-o mai faci în continuare. Dumnezeu e la fel de bun cu tine şi după ce cazi în păcat! Răutatea ta nu schimbă Bunătatea Lui Dumnezeu, păcatul tău nu atinge Sfinţenia Lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este Bunătatea celui care se întoarce la credință, El te priveşte cu aceeaşi blândeţe şi după ce ai căzut! Îţi întinde o mână de ajutor cu aceeaşi bucurie ca şi înainte de a fi căzut și chiar după ce ai făcut păcatul, eşti tot copilul Lui, pentru că totul e să vrei să te îndrepţi! Așadar, Fiul rătăcitor a venit la tatăl său. «Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat şi i-a zis fiul: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”». Ce frumos îl primeşte tatăl pe Fiul său, ce dulce e pocăinţa, ce frumoasă e iertarea și ce bucurie aduce împăcarea!

“Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”
Prin urmare, aflându-ne aproape de sfântul şi marele post al Paştilor, bunătatea Lui Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos: «Veniţi şi învățați de la Mine, căci sunt bun şi smerit cu inima», iar noi, întorcându-ne ca Fiul risipitor pe calea care duce la Împărăţia Lui Dumnezeu, pe calea împlinirii Voii Lui Dumnezeu, ne vom învrednici de toate darurile cereşti şi vom putea spune cu psalmistul: «Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne» (Psalmul XXX, 19). Aşa cum tatăl din Evanghelia Duminicii acesteia a arătat o iubire sinceră faţă de fiul său cel risipitor, o iubire care toate le-a iertat, toate le-a uitat, aşa arată şi Domnul nostru Iisus Hristos cea mai mare iubire, milă şi dragoste faţă de noi, fiii cei nemulţumitori, care mereu îl supărăm cu păcatele noastre, la fel cum l-a supărat fiul cel risipitor pe tatăl său. Să privim îndeaproape această iubire, milă şi dragoste de care ne aduce aminte Sfânta Evanghelie, să vedem cum suntem noi datori a răspunde la atâta dragoste şi bunătate. Din iubire şi din milă către noi, oamenii, S-a pogorât Domnul nostru Iisus Hristos din ceruri şi a luat trupul smereniei noastre, ca să ne mântuiască. Şi cu toate că o rugăciune de a Lui sau o picătură de sânge ar fi fost de ajuns pentru mântuirea noastră, Mântuitorul, de bună voie a petrecut 33 de ani în cea mai mare sărăcie, fiind prigonit şi dispreţuit de mai marii poporului evreu, şi moare după suferinţe amare, numai ca să ne arate dragostea Sa neasemuit de mare pentru omenire, fiindcă Dumnezeu este Bunătatea celui care se întoarce întotdeauna la credință!
Profesor, Vasile GOGONEA