Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu deschide Calea Lui Hristos şi a Bisericii Sale!

106

GOGONEADupă ce am primit cu evlavie şi am trăit cu smerenie minunea Sfintei Învieri şi cea a Înălţării Dumnezeului-Cuvânt Care şade de-a dreapta Tatălui Ceresc, în Dumnica a 7-a după Paşti vom desluşi Pericopa Evanghelică a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi a Rugăciunii Lui Iisus, ca o consacrare a mărturisirii dreptei credinţe întru dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a unităţii Bisericii, întru mântuirea care ni se dăruieşte prin insuflarea tainică a Preasfântului Duh, Duhul Adevărului şi al unităţii de credinţă, care în ziua Cincizecimii a constituit Casa Domnului Hristos, Cel trimis în lume de către Tatăl, la cererea Fiului (cf. Ioan 14, 16).

 

“Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”!

Înaintea Creatorului Atotputernic, să înălţăm această sfântă rugăciune numită şi Rugăciunea arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos, rostită înainte de pătimirile Sale, pentru că mai înainte de a trece prin suferinţa Crucii, Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat pentru Biserica Lui, care se va răspândi în toată lumea în decursul veacurilor, dar, mai ales, El S-a rugat ca toţi cei care cred în El “să fie una”, adică să trăiască în comuniune după cum Tatăl şi Fiul sunt una, în comuniune desăvârşită, într-o dăruire reciprocă de iubire sfântă, deoarece unitatea Bisericii e mai presus de toate, mai ales într-o lume a păcatului care este plină de ispite şi de atâtea dezbinări păguboase, mai ales ca urmare a lucrării diavolului, a “dezbinătorului” care se furişează în sufletele noastre şi caută să-i învrăjbească pe oameni şi să-i separe. Tocmai de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii, dar, mai ales noi trebuie să ne şi rugăm pentru ea ca să putem păstra împreună dreapta credinţă, buna convieţuire şi să ne rugăm ca să putem păstra împreună sfânta unitate a iubirii frăţeşti sau comuniunea laolaltă între toţi cei care cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, adică în Sfânta Treime, ca fiind singurul Dumnezeu adevărat, Izvorul vieţii, al iubirii şi al bucuriei veşnice. De fapt, realismul duhovnicesc al acestei Duminici este râvna copleşitoare a Sfinţilor Părinţi de la Niceea care au zdrobit filosofia demonică a ereticului Arie! Pesemne, Sfânta Treime nu intră în mintea unor oameni care se încăpăţânează să creadă că noi putem să înţelegem adevăruri despre noi şi despre existenţă în afara Revelaţiei dumnezeieşti şi a luminării noastre de către El. Paradoxul unei anume gândiri filosofice se dovedeşte acela că se propune iniţiatoare de realităţi subsidiare şi cu accente metafizice, când, în esenţă, demersul filosofic onest are menirea de a descoperi calea către adevăr prin experienţă.

Ce răspuns poate afla omul, dacă nu acceptă adevărurile Creatorului său?

Noi nu putem să cunoaştem ceea ce nu ni se descoperă, mai ales dacă suntem fără iluminare dumnezeiască şi ne zbatem în van! Fără Dumnezeu nu se poate face nimic stabil, pentru că El este stabilitatea, El este tăria Universului şi a noastră a tuturor! Filosofia vieţii este o cale către credinţă, un culoar favorabil prin unitate şi mărturisire, nicidecum un punct final. Căutarea trebuie să ducă la certitudini spirituale, nu la un pustiu sufletesc şi la un vas golit de valori spirituale. Filosofia unei lumi secularizate se dovedeşte doar o excrescenţă teologică diluată, o sumă de erezii etalate cu ostentaţie care nu pot să adauge nimic unui creştinism autentic, ştiindu-se că în Hristos Domnul s-au rezolvat toate neînţelegerile reale ale omului preocupat doar de efemeritatea vieţii sale. Pe alocuri, demersul filosofic de după Hristos devine un tip de discurs abstract, un fel de mentalitate gnostică sau agnostică prin care se propune mitul cunoaşterii revelate şi cu accente irelevante, care îşi propune să caute, pentru că nu vrea să accepte, nu pentru că nu există adevăr şi mântuire. Dar, Doamne, ce ontologie, ce teleologie, ce axiologie mai bună poate exista decât cea care te face veşnic, înveşnicindu-ţi sufletul? Dacă vom desluşi că actul căutării are şi un punct final care necesită un răspuns, oare, ce răspuns mai credibil poate afla omul, dacă nu acceptă adevărurile Creatorului său? Nici sistemul filosofic al lui Kant, al lui Hegel, al lui Nietzsche sau al lui Kierkegaard nu dau un dram de certitudine în comparaţie cu această experienţă a vieţii veşnice pe care o trăim noi în Biserică. Dacă am privi, detaşaţi de noi înşine, măcar un crâmpei din ceea ce înseamnă “jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, vom constata cu uimire că tot efortul omului de a se situa în afara voii lui Dumnezeu ne apare ca un destin al dezastrului, fiindcă adevărul căutării omului trebuie să constea în împlinirea înţelepciunii lui. Moartea e adevărul omului care se consideră creaţia Lui Dumnezeu, iar dacă moartea ne găseşte plini de bucurie, de aşteptare a întâlnirii cu Domnul, atunci a meritat să fi citit mii de tomuri toată viaţa! Dacă tot ne-am adâncit în aceste reflecţii profunde, să nu uităm nicicând că moartea este adevărul vieţii, pentru că adevărul vieţii este experienţa vieţii înveşnicite în eul nostru, însăşi trăirea intimităţii cu Dumnezeu în noi înşine.

“Părinte Sfinte, păzeşte-i pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una”!

Biserica trăieşte şi retrăieşte toate victoriile împotriva ereticilor de ieri şi de astăzi, iar în atotştiinţa Sa dumnezeiască, Iisus vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Mulţi dintre noi vom vedea cum Evanghelia Sa va fi vestită până la marginile lumii, cum idolii se vor prăbuşi, cum neamurile se vor converti, cum generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Oare, ce a dorit Domnul în acea clipă de răscruce din istoria omenirii? A dorit ca toate generaţiile, atât de îndepărtate în timp şi spaţiu, toţi credincioşii Săi de peste veacuri să alcătuiască o singură unitate, o singură mare familie de fraţi, strânşi în legătura sfântă a iubirii întru credinţă. Istoria creştinismului ne spune că prin învăţătura Domnului Iisus, lumea păgână s-a regenerat şi s-a transformat. Iubirea de oameni a redat o nouă libertate, pe ruinele templelor şi amfiteatrelor păgâne, care odinioară erau stropite cu sânge omenesc, au apărut spitale, aziluri şi locaşuri de binefacere. Apostolii şi urmaşii lor au pus temeiul unei lumi creştine, lume în care domnea unitatea cea mai strânsă. Poate, de aceea, privindu-i pe acei pe care i-a ales şi de care, peste scurt timp avea să se despartă, Mântuitorul Îşi ridică ochii spre cer într-o privire cutremurătoare şi rosteşte: “Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău să te preamărească” (Ioan 17, 1). Dar, mai deosebit se roagă pentru ei şi pentru Biserica pe care a câştigat-o cu scump sângele său: “Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum suntem şi noi” (Ioan 17, 11). Este o clipă unică şi măreaţă, când Domnul Hristos înalţă această rugăciune către Tatăl Ceresc pentru ca noi toţi să fim una, într-o singură simţire, un singur duh, în duhul patriei celei cereşti, în duhul Bisericii Lui Hristos!

Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here