Evanghelia Duminicii întâi din Postul Mare sau din Duminica Ortodoxiei, deodată ne întâmpină ca o chemare la pocăință și la iertare, mai ales că din înaltul cerului Harul Duhului Sfânt pare că revarsă mai multă lumină în inimile celor care au pornit să preguste din hrana cea de suflet sfințitoare a credinței dreptmăritoare, fiindcă Dumnezeu ne apropie cu îngăduință și cu bunătate neasemuită de marea Lui cunoaștere și închinare!
Această Sfântă Duminică a Ortodoxiei are la bază evenimentele din 11 martie 843, când, la Constantinopol a fost restabilit cultul sfintelor icoane, iar pentru că ziua aceasta a fost considerată o nouă victorie a dreptei credinţe împotriva ereziilor, s-a convenit ca ea să fie dedicată spre a aduce în memoria creştinilor ortodocşi biruinţa Bisericii!
“Privegheați, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni”
Să pornim de la ideea că în această Duminică, Biserica noastră face amintirea acelei zile, când cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a defăimătorilor simbolurilor creștine, persoane cu pretenții exclusiviste, care se manifestau împotriva cinstirii sfintelor icoane, considerând că închinarea la «chipurile de îngeri» înseamnă o întoarcere la idoli, o sfială păgânească, iar din această pricină, icoanele ar fi trebuit scoase din bisericile creştine. Părintele Dumitru Stăniloae, îndemnându-ne să păstrăm spiritul Ortodoxiei, spune cu îndreptățire și cu deplin temei: “Ortodoxia este identică în credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor, prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală”(Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990).
“Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască pe cei ce se apropie”
De altfel, reprezentarea Lui Dumnezeu în icoană a devenit posibilă datorită întrupării Fiului Său, pentru că în acest sens, Sfântul Teodor Studitul afirma: “Întrucât Hristos provine din Tată ce nu se poate zugrăvi (descrie), El nefiind supus zugrăvirii (descrierii), nu poate fi reprezentat prin artă. Într-adevăr, cu ce chip s-ar putea asemăna Dumnezeirea, a cărei reprezentare este interzisă definitiv de Scriptura inspirată de Dumnezeu? Deoarece însă Hristos este născut dintr-o Maică ce se poate zugrăvi, natural că şi El are reprezentarea corespunzătoare chipului Maicii Sale. Dacă însă, n-ar avea reprezentarea prin artă, El n-ar fi născut din Maică ce se poate zugrăvi şi deci ar avea numai o singură naştere, evident, din Tatăl; dar aceasta înseamnă distrugerea planului veşnic al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii”! Să admitem, așadar, că pornim de la premisa potrivit căreia credincioşii Bisericii Ortodoxe nu şi-au însuşit învăţătura Bisericii în genere din catehisme şi expuneri doctrinare, ci, mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului mântuirii, mai ales că orice referire mentală despre Dumnezeu e cult şi cultul înseamnă gândire, călăuză în gândire. De cele mai multe ori, credinciosul ortodox nu dispreţuieşte reflecţia despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecţie o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, un dialog prin rugăciune, reflecţia interlocutorului care laudă pe Dumnezeu, Îi mulţumeşte şi Îi cere ceva, e o reflecţie în cadrul viu al dialogului, în experienţa misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în vremea cultului, să fim bine înțeleși în această privință! În acest fel, icoana ne oferă singura imagine posibilă a Lui Dumnezeu Cel nevăzut, făcut văzut în Hristos prin Întrupare! De aceea, toți Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, invocă pentru existenţa icoanei Întruparea Domnului.
Aşadar, în Vechiul Testament, orice reprezentare a Lui Dumnezeu era interzisă, pentru că de vreme ce Dumnezeu nu Se întrupase, reprezentarea Sa nu era admisă oficial.
Pentru a găsi calea îngustă şi anevoioasă, care “duce la viaţă” (Matei 7, 14)
Deşi în Vechiul Testament există porunca “de a nu face chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ…”(Deut. V, 8-9), reprezentarea Lui Dumnezeu în icoană a devenit posibilă odată cu întruparea Fiului, sfintele icoane oferind singura imagine posibilă a lui Dumnezeu Cel nevăzut, făcut văzut în Hristos prin Întrupare. De altfel, după ce şi-a dobândit libertatea de credinţă şi de cult prin «Edictul de la Mediolanum», din anul 313, al Sfântului împărat Constantin cel Mare, Biserica şi-a apărat unitatea şi învăţătura de credinţă, formulată de Sfinţii Părinţi în hotărârile dogmatice şi canonice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. În societatea modernă și postmodernă, frisonată de isteria consumismului, dar și de spectrul sărăciei endemice, de magistralele vitezelor cosmice şi ale tehnicilor informaţionale, sufletele noastre se zbuciumă, fiind însetate după ceea ce se dorește a fi pacea şi liniştea unei vieţi simple şi naturale, de suflet odihnitoare. Căutăm să potolim însetarea noastră duhovnicească prin diferite pseudo-metode, multe dintre ele străine culturii şi tradiţiei noastre, meditaţii orientale, yoga, ştiinţe oculte, ghicitul, chiromanția, horoscopul, numeroase secte neocreştine şi orientale, dar uităm de hrana spirituală cea de toate zilele, care ne este oferită de două mii de ani continuu de Mama creştinilor dreptcredincioşi, Biserica Ortodoxă. Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica spre mântuirea neamului omenesc, iar una dintre lucrările de mântuire ale Bisericii Ortodoxe este tămăduirea bolilor trupeşti şi sufleteşti. De fapt, Biserica noastră continuă lucrarea tămăduitoare Mântuitorului, Care prin numeroase vindecări minunate a dorit să ne demonstreze că propovăduirea Cuvântului divin este vindecătoare, iar credinţa cea adevărată face minuni. De aceea, putem spune că în esențialitatea ființării și a menirii sale, Biserica Ortodoxă a îmbinat propovăduirea Evangheliei cu practicarea poruncilor divine prin milostenie, rugăciune, pocăinţă şi, nu în ultimul rând, post. Din nefericire, în zilele noastre, postul a devenit un exponat istoric, o cale părăsită, un leac de mult uitat, care este invocat din prea multă trufie. Şi asemenea unui călător rătăcit în pustiul sălbatic, un fel de globe-trotter care, pentru a ajunge la destinaţie, apelează la ajutorul unei hărţi, aşa şi noi, călătorii prin pustiul unei lumi pretins moderne, lipsite de dragoste şi de credința în Dumnezeu, trebuie să apelăm la tradiţia bisericească pentru a găsi calea îngustă şi anevoioasă, dar care “duce la viaţă” (Matei 7, 14), pentru a aspira că vom ajunge la limanul pe care îl visăm luminos şi liniştit prin ceea ce înseamnă nevoinţa şi postul.
“Rabbi! Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil”
În multe privințe, considerăm că Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui, chiar dacă acei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul, nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tendințelor și tentațiilor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se dilueze considerabil! Noul în Ortodoxie a avut rolul să protejeze trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament, că suntem mântuiţi de Fiul Lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil capacității noastre de a conștientiza Adevărul! Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita raţionalistă care golea de conținut misterul mântuirii şi zădărnicea mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu sau chiar identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât parțial, mai ales că Ortodoxia a ocrotit caracterul disputat și disputant al misterului creştin împotriva destrămării lui prin propoziţii raţionale, unilaterale și profund speculative, așa cum se întâmplă pe piața secundară a capitalului. Uneori se reproșează Ortodoxiei faptul că aşa cum creştinismul occidental s-a adaptat mentalităţii medievale şi renascentiste, Biserica dreptmăritoare s-ar fi adaptat mentalităţii și culturii bizantine, îngropând miezul viu al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru.
“Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug”
Desigur, noi nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită influenţă bizantină, că poartă amprenta acesteia, dar influenţa aceasta n-a atins esenţa misterului creştin. Așadar, trebuie să înțelegem că învăţătura dogmatică a Bisericii noastre ne aduce de fiecare dată să ne închinăm cu credinţă şi cu evlavie în fața sfintelor icoane pe care e bine să le avem în casă și în sufletul nostru, oriunde călătorim ziua și noaptea, vara și iarna, ca să ne fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi cu multă măiestrie pe ele. Să facem rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, să mergem în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, pentru că vom primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii acesteia! Atunci când ne cheamă la marea Lui cunoaștere și închinare, Dumnezeu lucrează asupra noastră prin cult, prin sacramente sau Sfintele Taine, iar credincioşii simt şi mărturisesc prezenţa Lui Dumnezeu în rugăciunile ce-I aduc plini de smerenie și de recunoștință. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu şi credincioşi, iar abia după aceea este şi un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce noi ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare şi L-am lăudat pentru ele. Prin chemarea la cunoașterea Lui și la închinare, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui și să dăm expresie mulţumirii pentru această ființare a noastră!
Prof. Vasile Gogonea
