Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu Binevoieşte răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii

346

În Duminica dinaintea Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, pe care avem datoria să-l parcurgem în post, rugăciune şi milostenie, acestea trăite cu adâncă smerenie, după cum am fost pregătiţi în toate cele trei duminici de până acum ale Triodului, fiindcă în Duminica Izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai, din pricina nepostirii lor, Biserica dreptmăritoare a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie Pericopa Evanghelică prin care este pusă în lumină importanţa postului şi mai ales a modului cum trebuie să postim, pentru a se împlini ceea ce înseamnă răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii, prin Jertfa şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, mergând până dincolo de sfârşitul acestei vieţi vremelnice şi pentru a fi în veşnicie, unde toţi suntem chemaţi să moştenim Împărăţia Cerurilor, cea pregătită de Bunul Dumnezeu încă de la întemeierea lumii.

«Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia»
Evanghelia Duminicii acesteia preabinecuvântate, care prin sacrul şi etosul popular se numeşte a «Lăsatului sec de brânză», marchează începutul Postului Mare, pentru a ne înfăţişa dinaintea ochilor inimii cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de la Sf. Ev. Matei 6, 14-21: «Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta». Aşadar, iertare din suflet, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în ceruri cu adevărata comoară care ţine inima noastră legată de albastrul cerului. Pentru unii pare uşor la prima vedere, şi trebuie să recunoaştem că numai fariseismul nostru complică lucrurile, fiindcă iertăm, dar în ce condiţii? Bineînţeles, postim, dar, cum anume şi care este gradul de bucurie? În acest fel, problematizând la modul strict retoric, ne pierdem toată bucuria creştină, devenim doar simpli «roboţi» religioşi, departe de bucuria credinţei. De aceea, de multe ori, chiar nu mai avem bucurii, iar comorile noastre pier odată cu plecarea noastră spre cerul în care nu ne mai regăsim pe deplin! Poate că suntem asemeni lui Adam cel vechi, pomenit cu aceste cuvinte: «Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut» (Slava, glas 6, Vecernie). Mai întâi speriaţi, apoi deznădăjduiţi şi în urmă, numai prin Mila Lui Dumnezeu, reîncărcaţi cu nădejde. Aici se joacă toată mântuirea omului modern, în cele din urmă, în capacitatea de a identifica şi a crede în Mila Lui Dumnezeu, dar, cugetând la conţinutul de credinţă al Ortodoxiei, ochii îndreptându-ne împreună cu Sfântul Grigorie Palama, la Lumina cea necreată a Învierii, sprijiniţi pe Cruce, călăuziţi de Sfântul Ioan Scărarul în dobândirea virtuţilor, pocăindu-ne întru bucuria postirii, cu smeritele rugăciuni ale Sfintei Maria Egipteanca, iar în final vom realiza că postirea noastră este o intrare în Ierusalimul Milei Lui Dumnezeu! De aceea «refrenul» postirii înseamnă urcuşul prin Sfânta şi Marea Patruzecime, pe lacrimi până în culmea Golgotei, fiindcă prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima zi postitoare este Sâmbăta lui Lazăr.

“Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta”
Prin urmare, fraţi creştini, dacă Dumnezeu Binevoieşte răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii, să facem pe pământ ce nu a făcut Adam în rai, fiindcă Adam a căzut prin mâncare, iar noi să ne sculăm prin post. Adam a călcat porunca postului şi a fost izgonit din rai, iar noi să o păzim, ca să dobândim raiul. Adam, poftind, a mâncat şi a murit, iar noi, omorând pofta prin rugăciune, să postim ca să fim vii! Mai spun Sfinţii Părinţi că Adam, după ce a fost izgonit din rai, a plâns 40 de zile la poarta Edenului, bătându-şi pieptul cu multă jale pentru a i se ierta păcatul şi a fi primit iarăşi înăuntru. Deci, prin ceea ce păcătuim, ne asemănăm strămoşului nostru Adam cel vechi, depărtaţi fiind de împărăţia cerurilor, pentru mulţimea păcatelor noastre, ceea ce înseamnă că trebuie să plângem la uşa milostivirii Lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, pentru ca să ni se ierte păcatele făcute peste an şi în toată viaţa noastră. Postul Mare este o scară cu 40 de trepte care-o urcă omul prin înfrânare de la pământ la cer, mai ales că la capătul cel de jos stă săracul Adam, iar la cel de sus, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Răstignit şi Înviat. Într-un cuvânt, Postul Mare începe cu izgonirea lui Adam şi se termină izgonirea-din-rai-2-[1]cu Răstignirea Domnului, începe cu moartea şi se termină cu Învierea, începe cu lacrimi şi se termină cu bucurie, începe cu pedeapsă şi se termină cu împăcarea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine. Postul este o înfrânare prea cuprinzătoare a omului cu toate simţurile lui, de la gânduri rele, priviri pătimaşe, vorbe păcătoase, de la mâncare, veselie, pofte trupeşti, ceea ce înseamnă că postul este de mai multe feluri, după simţurile omului. Cel mai înalt post şi cel mai greu de dobândit este înfrânarea, paza minţii de la tot felul de gânduri rele, dar, tot atât de greu de dobândit este şi înfrânarea limbii de la clevetiri, vorbe rele, glume, râsete deşănţate, osândiri, iar cel care îşi poate păzi mintea şi domoli limba sa este un om desăvârşit şi în stare să-şi stăpânească tot trupul (Iacov 3, 2). Semnificativ este şi postul cu privirea, căci cele mai multe păcate se nasc în om prin ochiul privitor şi iscoditor, dar, ultimul şi cel mai uşor de domolit este stomacul – înfrânarea de la tot felul de bucate bune, gustoase şi multe, de la vin, de la carne şi altele. Prin urmare, pentru ca postul nostru să fie desăvârşit, trebuie să postim în acelaşi timp şi cu mintea, cu limba şi cu ochii, cu stomacul şi cu tot trupul, să postim cu trupul şi cu sufletul. Să postim de mâncare de dulce, să postim şi de multă vorbire, de clevetiri, de priviri pătimaşe, de gânduri pătimaşe, de păcate trupeşti, deoarece un post fără altul nu aduce omului mare folos, ci, rămâne fără valoare.

“Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”
În concluzie, Adam și Eva au fost alungați pentru că nu au respectat porunca postului, singura poruncă dată de Dumnezeu, Cel Care Binevoieşte răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii Trebuie să fim conștienți că dacă nu ținem post, noi avem de pierdut și ne lipsim de bucuria raiului. Adam și Eva erau într-un rai pământesc, dar deosebit, cu fericire nespusă, când a apărut îndoiala, nemulțumirea, în urma cărora cei doi au ajuns să negocieze cu diavolul. Îndoiala apare și la noi, cei păcătoşi, fiindcă gândim adesea: oare este atât de important să venim la biserică, să ținem post, să ne spovedim? În autoamăgirea noastră gândim: oare chiar ne va pedepsi Dumnezeu? Dar nu Dumnezeu ne pedepsește, ci, noi înșine, poate ne autoflagelăm prin faptele noastre. Poate că avem atâtea lucruri frumoase de care ne putem bucura, dar apare nemulțumirea, ne dorim întotdeauna mai mult din autosuficienţă sau din marea lăcomie. Adam și Eva nu au prețuit bucuria pe care o aveau, așa cum nici noi nu prețuim ceea ce avem, și ajungem să păcătuim. Ar trebui ca prin tot ceea ce facem, să căutăm fapte bune, iar cel care nu face nimic pentru semeni, ajunge la deznădejde, iar cel care face fapte bune, primește bucurie și putere. Adam și Eva au ascultat de diavol și au încălcat porunca postului. Aceeași poruncă ne-a dat Dumnezeu și nouă, deoarece ne-a spus ca să mâncăm din toate, numai din mâncăruri de dulce să nu mâncăm! Protopărinții noștri nu au ascultat de Dumnezeu și au ajuns la necazuri. Nici noi nu ascultăm de Dumnezeu și avem probleme cu nemiluita. Dumnezeu ne dăruiește tot ce avem nevoie, dar noi Îi întoarcem spatele. Să fim mulțumiți cu ceea ce avem, să Îl căutăm pe Dumnezeu și astfel vom afla ceea ce ne trebuie pentru a ne fi mai bine. De ce nu avem pace? Pentru că nu muncim pentru sufletele noastre şi ne amăgim pe noi înșine. Îl chemăm pe Dumnezeu, iar apoi nu Îi mai răspundem(??). Spunem adesea că nu putem ține post pentru că suntem bolnavi, dar putem mânca sau bea pe ascuns! Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam din rai, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic, dar, oare, numai despre el să fie vorba? Nicidecum! În primul rând, trebuie să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui, fiindcă, nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi nu zicem că am fost izgoniţi, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului. Suntem legaţi de strămoşul nostru Adam, nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său, numit îndeobşte «păcatul strămoşesc». Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi cu care sufletul zboară, ca o porumbiţă, la cer. Două sunt părţile omului, două sunt şi aripile lui: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. De aceea, îndoită a fost greşeala lui Adam, căci cu sufletul s-a învoit şi cu trupul a mâncat! Îndoită este şi pocăinţa noastră, a celor păcătoşi: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Aceasta este adevărata pocăinţă, ca rugăciunea noastră să fie mereu ajutată de post. Căci postul este medicament şi leac pentru trup, iar rugăciunea este hrană pentru suflet, ca în acest fel să înţelegem că Dumnezeu este Cel Care Binevoieşte răscumpărarea omului din robia păcatului şi a morţii!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here