Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ascultă rugăciunea cea de folos a vindecării sufletului

În Duminica a 4-a după Rusalii, în ziua când sărbătorim Naşterea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica), la Sfânta Liturghie, ni se dezvăluie cu întreaga ei frumuseţe, Pericopa Evanghelică ce ne istoriseşte despre una dintre minunile Mântuitorului Iisus Hristos, anume, «Vindecarea slugii sutaşului» din Capernaum(Ap. Romani 6, 18-23; Ev. Matei 8, 5-13), o faptă pilduitoare prin care sutaşul roman a cerut de la Iisus Hristos ca să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era ţintuit la pat (v. Matei 8, 5-13), iar Domnul i-a zis că trebuie să vină în casa lui ca să-l vindece, în timp ce sutaşul, din smerenie, socotind că este nevrednic să intre Hristos în casa lui, i-a cerut să spună de departe ca să se tămăduiască sluga sa, pentru că este de folos şi primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră de la biserică, pentru cei care nu vin cu noi la rugăciune, dar, pe care îi putem purta în minţile şi inimile noastre, întocmai cum purta acest sutaş pe slujitorul său în inima şi în rugăciunea sa, ca o dovadă incontestabilă a faptului că întotdeauna, credinţa cea adevărată se sălăşluieşte în cei smeriţi şi blânzi, care şi-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei şi a Slavei Lui Dumnezeu, ca şi printr-o continuă ascultare de Voia Sa.

“Adevărat zic vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”
Putem spune cu îndreptăţire că minunea vindecării slugii sutaşului este cea mai uimitoare, poate una dintre cele mai frumoase pagini din Evanghelie, pentru că Iisus Hristos, când intră în Capernaum, unde locuia împreună cu ucenicii Săi, în «Galileea Neamurilor», un loc al amestecurilor etnice, culturale şi religioase, un sutaş Îi iese în cale şi-L roagă să vină să-i vindece sluga bolnavă de moarte. Totul este extraordinar în această împrejurare, iar sutaşul este un soldat de meserie, un ofiţer roman, deci, păgân, şi îndrăzneşte să meargă spre «Rabbi Ieshouah» pentru a-I cere ceva incredibil: vindecarea unui om suferind, care nu este orice om, ci, sluga sa, aghiotantul său, cum am spune în vremurile moderne. Cu atât mai mult, cu cât sutaşul era un prieten al evreilor şi le construise o sinagogă în Capernaum, cu toţii suntem impresionaţi de tăria credinţei sutaşului, fiindcă acest om prefigurează «Neamurile», deci, Biserica. Prin urmare, atitudinea Domnului este surprinzătoare, fiindcă Se arată imediat de acord, fără să pună întrebări, dar amână puţin aducerea la îndeplinire (“mergând, îl voi vindeca”), iar acest răgaz cronologic, îi va permite sutaşului să-şi exprime credinţa puternică. Putem să tragem deja o învăţătură importantă, că Mântuitorul Hristos nu este părtinitor, nu se uită la aparenţe, după cum El Însuşi o spune, că n-a fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel. Domnul Se arată înduioşat de bunătatea acestui om, acest ofiţer roman, faţă de sluga sa, pe care o consideră ca pe un apropiat al său. Să observăm, totuşi, că, abia acum începe partea cea mai frumoasă, fiindcă în faţa acestui răspuns pozitiv al Lui Hristos, sutaşul prinde îndrăzneală şi spune cuvinte de o înălţime uimitoare. Mai întâi: «nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea», ceea ce ne face să rămânem înmărmuriţi de admiraţie înaintea unei asemenea smerenii şi a unei asemenea credinţe. Care om din Israel a fost vreodată în stare să rostească un asemenea cuvânt? Este una dintre comorile Bisericii, care, de altfel, a introdus cuvântul sub o formă adaptată în slujbele sale: «Doamne, nu sunt vrednic să Te primesc, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu», pentru a completa într-un mod admirabil, prin cuvintele: «Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt: vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face», ceea ce ar vrea să se înţeleagă astfel: Doamne, Tu, care eşti Stăpânul făpturii, poţi să porunceşti oştilor îngereşti şi ele Te vor asculta. Stăpâne, deci, nu Te osteni până la casa unui om nevrednic ca mine, a unui păcătos, care nu sunt un fiu al casei lui Israel, ci, porunceşte îngerilor şi sluga mea se va vindeca. Putem să conchidem, aşadar, ce credinţă, dar şi ce teologie, deci, câţi înţelepţi din toată lumea şi din toate vremurile au avut acest nivel teologic şi această înălţime stăruitoare a duhului! Dincolo de orice îndoială, Hristos Domnul admiră faptul că acest ofiţer roman, acest ofiţer păgân, prin efortul său interior, a devenit mai înţelept decât fiii lui Israel. De altfel, Iisus Hristos ne spune un lucru admirabil, care vesteşte Biserica Neamurilor: “Adevărat zic vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă. Însă zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus, vor veni şi vor şedea odihnindu-se cu Avraam, şi cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei se vor scoate la întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor”[2] (Mt. 8, 10-12). Ca urmare, a fost vindecată sluga pe măsura credinţei sutaşului: “Fie ţie după credinţa ta”, iar în final sutaşul a dobândit harul!

“Fie ţie cum ai crezut”
În Sf. Evanghelie a Duminicii a 4-a după Rusalii, putem observa un lucru deosebit, acela că Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, în loc să-Şi atribuie Sieşi minunile pe care le săvârşea ca un Dumnezeu Atotputernic, le punea pe seama credinţei oamenilor, pentru că El, Cel puternic în fapte şi în cuvânt, dezlega pe cei stăpâniţi de duhuri necurate, vindeca pe cei bolnavi, învia morţii, poruncea mării şi vânturilor, iar toate acestea, le atribuia numai credinţei, fiindcă îi spune sutaşului: “Fie ţie cum ai crezut”, în acelaşi timp, mirându-se de puterea credinţei sutaşului! Deci, Mântuitorul nostru, pretutindeni vesteşte puterea şi folosul credinţei şi lasă mereu să se înţeleagă că nimic nu se poate refuza credinţei şi învăţăturilor duhovniceşti, fiecare dintre noi trebuind să ascultăm cu luare aminte ceea ce ne învaţă slujitorii bisericii, ca să putem înţelege mai bine efectele credinţei în legătură cu mântuirea noastră. Pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa, nădejdea în el însuşi şi în puterea lui, ci, acela care are o credinţă adâncă, iar elementele credinţei adânci, profunde, nu sunt fanatismul de a susţine drepturile unei anumite credinţe, ci smerenia şi blândeţea! Desigur, dacă noi credem că suntem pierduţi, că suntem nevrednici pentru harul lui Dumnezeu, aceasta nu apare doar în cuvinte, ci, apare în ethosul nostru, atunci când simţim că suntem ultimii din lume şi socotim că fiecare om este mai important decât noi! Iar, atunci, te micşorezi pe tine însuţi, pentru că ne spune Sf. Isaac Sirul: «Cu cât ne simţim mai neînsemnaţi, cu atât ne aflăm mai aproape de Dumnezeu», acesta fiind simţământul care naşte adevărata dragoste, aşa cum este şi dragostea sutaşului, căruia îi pasă de sluga sa, de aceea, Îl caută cu nelinişte pe Domnul şi-L urmează şi-L roagă să-l tămăduiască pe slujitorul său, nu pe el însuşi, ca să înţelegem că toate merg împreună: credinţa, smerenia, rugăciunea şi dragostea. Aici este un singur amestec, o singură stare, un singur ethos şi o singură atitudine de viaţă. Credinţa, prin urmare, este încrederea în Dumnezeu, în Voia şi în existenţa Lui, care depăşeşte acceptarea intelectuală a unui adevăr şi aduce o schimbare a libertăţii în inima omului. Cu certitudine, cuvintele Evangheliei sunt cuvintele vieţii veşnice şi înseamnă că ele au valoare întotdeauna, numai că astăzi se referă la noi, adică, noi suntem fiii lui Dumnezeu, noi avem dreapta credinţă. Noi, slavă Domnului, am cunoscut adevărul, noi suntem botezaţi, deci, ne-am lepădat în faţa uşilor bisericii de satana şi de lucrările lui. Noi împlinim Legea, încercăm să împlinim Legea pe care ne-a dat-o Domnul Dumnezeu. Rugându-ne cu credinţă, devenim şi mai buni, mai înţelegători, mai umani, gândurile ni se înalţă, inimile se purifică, ne simţim ca fraţii şi o binefăcătoare pace se aşează între noi. Prin rugăciune, dobândim ajutorul Lui Dumnezeu, Cel Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile necurate. Prin rugăciune, toţi ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt iertate. Rugându-ne cu smerenie, avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu nenumărate daruri şi binecuvântări. Dar, când vor veni alţii şi ne vor lua locurile noastre rânduite în Împărăţia Cerurilor, vom înţelege că totdeauna, când simţim că suntem ai lui Dumnezeu, atunci suntem odihniţi şi liniştiţi şi ne lăsăm în mâinile Sale, cerem mila Lui, nu numai pentru noi, ci, pentru fiecare rob, pentru fiecare păcătos, pentru fiecare necredincios, ca să înţelegem, noi primii, că avem nevoie de milostivirea Lui Dumnezeu. Dacă cineva se roagă, înseamnă că-şi face timp pentru Dumnezeu, Îi face loc în inima şi în casa sa, recunoaşte în El suprema valoare, singurul sprijinitor, Care, în această lume a nebuniei, poate să ne ajute şi să rezolve toate problemele noastre. Oricine consideră că este îndreptăţit doar să primească, fără să dăruiască, acela este pierdut. Mai mult, oricine simte siguranţă pentru credinţa lui, pentru adevărul lui, atunci este departe de Dumnezeu, ca să înţelegem că doar credinţa este legătura vie a omului cu Dumnezeu, pentru a înţelege ceea ce înseamnă clădirea relaţiei personale cu Dumnezeu. Rugându-ne cu credinţă, devenim mai buni, mai înţelegători, mai umani. Gândurile se înalţă, inimile se purifică, ne simţim ca fraţii şi o binefăcătoare pace se aşează între noi, prin rugăciune, dobândim ajutorul lui Dumnezeu, Care alungă duhurile rele şi risipeşte gândurile necurate, iar, când ne întâlnim cu Dumnezeu, bolile ni se vindecă şi păcatele ne sunt iertate. Rugându-ne întotdeauna cu smerenie, cu toţii avem posibilitatea să primim de la Dumnezeu nenumărate daruri şi binecuvântări.
Profesor, Vasile GOGONEA

P.S. În Duminica a patra după Rusalii, 24 iunie 2018, de Ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, (Sânzienele sau Drăgaica), Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un ales sobor de preoţi şi diaconi, va oficia Sfânta Liturghie la Mănăstirea «Icoana», Comuna Crasna, Judeţul Gorj