Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu are putere asupra morții, ca și asupra vieții

323

În Duminica a 20-a după Rusalii, ca într-un gând al desăvârșirii duhovnicești, vom desluși la Sfânta Liturghie minunea săvârșită în viața Sa pământească de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Învierea fiului văduvei din Nain(Luca 7, 11-16), pentru a se dovedi cu prisosință și de o netăgăduită și proniatoare Bunătate puterea Sa dumnezeiască, dar în ultimă instanță, pentru a ne transmite una dintre acele învățături folositoare care se prefigurează și ca o dovadă certă de profundă înţelegere pe care o arată Mântuitorul în faţa durerii omeneşti. Deci, Fiul Domnului a vrut să dovedească, prin această minune, că a săvârşit fapta numai prin dumnezeiasca putere a Cuvântului Său asupra morţii, ca şi asupra vieții!

Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”
Pericopa Evanghelică după Sfântul Evanghelist Luca, relatând această minune istoriseşte faptul că Mântuitorul Iisus tocmai era gata să intre cu mulţimea şi cu apostolii după El, în Nain, dar înainte de a intra în cetate, s-au întâlnit cu un alt convoi destul de mare, un convoi mortuar, pentru că murise fiul unei văduve. Constatăm că nu ni se spune care este vârsta fiului, nici numele, dar, era probabil un adolescent, așa cum nu ni se spune nici numele văduvei, dar ni se spune că era din această localitate, Nain, pentru ca totuşi întâmplarea să aibă o bază istorică, să ştim când şi unde s-a petrecut minunea. O mare mulţime conducea acest convoi mortuar și întâlnindu-se cele două grupuri, s-au oprit unul în faţa altuia. De ce se vor fi oprit? Poate ca să-şi facă loc. Cei care veneau cu Iisus, vor fi voit să vadă ce va face Domnul în această împrejurare, când femeia văduvă plângea. Acesta fiind primul element care I-a atras atenţia Mântuitorului. Întotdeauna, plânsul, în viaţa oamenilor, e un lucru care ne atrage atenţia asupra unei dureri, asupra unei suferinţe, asupra unei mari nemulţumiri, știind că întotdeauna când plângem s-a întâmplat ceva dureros, trist în viața noastră. Pe undeva, poate că plânsul e și o mare descumpănire a sufletului omenesc, adică o ieşire din echilibrul firesc al lucrurilor dimprejurul nostru. E un semn indubitabil că s-a întâmplat ceva care ne scoate din firesc şi ne provoacă nemulţumirea şi împotrivirea. Atunci reacţionăm prin plâns, care poate însemna și regretul unei fapte, căinţa că ne-am lăsat pradă unei stări de dezechilibru. De multe ori plânsul este și o reacţie de neputinţă în faţa a ceva care ne contrariază. Deci, când convoiul s-a oprit, Iisus îi spune văduvei: “Nu mai plânge”, iar după acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut linişte şi o aşteptare solemnă, ca atunci când valurile mării sunt potolite ca prin minune. Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”. Apoi îndată, ne spune Sfânta Evanghelie, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”. Tânărul s-a ridicat şi revenindu-şi în fire, a început a grăi şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14).

«Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 16).
Așadar, Mântuitorul a înţeles starea femeii și i-a zis: “Nu mai plânge”, cu toate că a continuat să plângă și în clipa aceea dialogul cu femeia s-a terminat. De fapt, femeia n-a scos nici un cuvânt și nu I-a făcut Mântuitorului nici o rugăminte. Nu cu mult înainte, pe acelaşi drum către Nain, Mântuitorul vindecase pe sluga sutaşului, știm bine, dar acela îi trimisese vorbă şi L-a rugat pe Mântuitorul: «Doamne, fă ca slujitorul meu să se vindece. Zi numai un cuvânt şi se va vindeca», pe când femeia aceasta, nu I-a spus Mântuitorului nici un cuvânt, nu I-a adresat nici o rugăminte. Ce să-L fi rugat pe Domnul? Era închisă adânc în durerea ei, de unde putem deduce că era vorba de o invierea-fiului-vaduvei-din-Nainfemeie cumsecade, una din văduvele cuminţi, pentru că o mare mulţime o însoţea în durerea ei. Această însoţire de către o mare mulţime, pe care o remarcă Evanghelistul, înseamnă tocmai dovada că femeia se bucura de stimă şi de consideraţie printre consăteni, fiindcă nu era o femeie rea. Nu era una dintre acelea care strică familiile și casele oamenilor, la care se referă unele cărţi din primele timpuri creştine: “Să ai grijă de văduve, dar numai de acelea care nu strică vreodată casele oamenilor”! Aceasta se vede că era o văduvă respectată și cuminte, care, după ce rămăsese singură, murindu-i soţul, acum rămânea încă o dată singură şi rămânea singură definitiv, pentru că îi murea şi singurul fiu pe care îl avea. Fiindcă se bucura de compătimirea consătenilor, nu putea să nu atragă şi compătimirea Lui Iisus. Deci, văzând-o plângând, Mântuitorul Iisus a simţit şi în inima Lui compasiune pentru dânsa, pentru că spune Evanghelistul, că I-a fost milă, desigur, milă omeneşte, dar şi dumnezeieşte, pentru ceea ce femeia nu înţelegea. Prin urmare, Domnul aflat în faţa durerii acestei femei care trăia misterul morţii fiului ei, va fi simţit, ca Dumnezeu, că trebuie să-i dea bietei femei o explicaţie. Dar, dacă până acum vorbise cu femeia, din clipa aceasta, când a pus mâna pe năsălia pe care îl duceau pe fiul mort, Mântuitorul a început o conversaţie cu lumea de «dincolo», fiindcă aici, în lumea aceasta rămăsese numai trupul său! De fapt, niciunul dintre cei prezenţi nu mai asistase vreodată la un asemenea eveniment, ca să spună cineva unui mort: «Scoală-te!». Iar Evanghelistul spune simplu, că în clipa aceea tânărul s-a ridicat, a început să vorbească, şi Mântuitorul l-a dat mamei sale, iar cu aceasta totul s-a terminat. Comentariile, descrierea reacţiilor celor prezenţi au însemnat un simplu fior: frică, emoţie şi atât. Însă, Sfântul Evanghelist Luca spune ceva mai mult: I-a luat frica pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: «Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 16).

Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”
Dacă judecăm cu înțelepciune miezul acestei Pericope Evanghelice, vedem că la femeia care îşi pierduse singurul fiu, jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea nefericitei mame. Cu toate că toţi aşteptăm ca durerea să ne fie împărtăşită de cei din jurul nostru, atunci când moartea ne smulge pe cineva drag, părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic suferinţa. Uneori, pe cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi încearcă un simţământ ascuns, nedat pe faţă, şi acest simţământ este ruşinea. Oamenii, nu numai că se tem de moarte, dar le e şi ruşine de ea, iar ruşinea aceasta este o dovadă, chiar mai puternică decât frica, a faptului că moartea e urmarea păcatului. Aşa cum bolnavul se ruşinează să-i arate doctorului rana sa ascunsă, tot astfel şi oricine are conştiinţă se ruşinează cu arătarea morţii sale. Ruşinarea de moarte dovedeşte pe undeva și obârşia destinului nostru de nemurire! Animalele se ascund când mor, de parcă şi lor le-ar fi ruşine cu moartea. Cât de puternic trebuie să fie, deci, acest simţământ în fiinţele cuvântătoare! La ce folos ne sunt strigătele, toate deşertăciunile noastre, toată cinstea şi lauda, când simţim că vasul nostru pământesc se sfărâmă? Atunci ne cuprinde ruşinea, atât pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât şi pentru că ne dăm seama de nebuneasca deşertăciune cu care l-am umplut toată viaţa, deşertăciune a cărei mireasmă, după ce murim, se va răspândi din el, nu numai peste pământ, dar şi spre cer. Căci esenţa sufletului răspândeşte în trup şi suflet, fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care suntem şi noi, chiar după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viaţa, prin mireasma cerului sau duhoarea păcatului. Dar, lume, lume, de s-ar teme oamenii de Dumnezeu, măcar pe jumătate pe cât se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte atât de ușor! Simțim uneori că plânsul cel mai tare, fără îndoială, devine acela pe care ni-l stârneşte tuturor moartea cuiva din cei dragi ai noştri, acesta fiind plânsul în expresia lui ultimă, mai ales că exprimă durerea cea mare a sufletului omenesc, aceea de a ne despărţi pentru totdeauna de cineva drag. Ei, bine, acest plâns I-a atras în mod deosebit atenţia Mântuitorului. S-a oprit în faţa convoiului şi S-a apropiat de femeia care, lângă sicriu, lângă năsălia pe care era dus copilul, plângea cel mai tare. Vor fi plâns şi alţii împreună cu ea, dar altfel e când îţi plângi durerea ta, şi altceva e când plângi durerea altcuiva!

“Tânărul s-a ridicat şi revenindu-şi în fire, a început a grăi şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14).
În concluzie, fiindcă Dumnezeu are putere asupra morților, ca și asupra viilor, e normal ca fiecare dintre noi, citind sau ascultând această relatare a unei învieri din morţi, să-şi pună întrebarea: De ce, din mulţimea de morţi pe care i-a întâlnit Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti, care s-au întâmplat în Nazaret, în Capernaum, unde a locuit El, şi în alte localităţi prin care a trecut, de ce, din mulţimea tuturor morţilor, l-a înviat pe fiul văduvei? Iată o întrebare pe care toţi ne-o punem! Să încercăm un răspuns. Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze legea firească a morţii pe pământ! A văzut, însă, pe mama acestui tânăr şi a lămurit-o că moartea nu e moartea pe care o crede ea! Această lămurire a dat-o nu numai pentru femeie, a dat-o şi pentru apostolii Lui, şi pentru cei care-L urmau, şi pentru cei care vor auzi despre această întâmplare în vecii vecilor. El trebuia să-i lămurească faptul că moartea nu înseamnă desfiinţare sau neantizare, că moartea înseamnă trecerea într-o altă viaţă, că sufletul omului e nemuritor. Prin învierea fiului văduvei din Nain, Mântuitorul a dat numai un exemplu, o probă practică despre faptul că sufletul este nemuritor. Ca şi cum ar fi zis: «De acum încolo, să ştiţi toţi că moartea e în legea firii pământeşti şi omeneşti. Dar să ştiţi toţi că moare trupul, iar sufletul trăieşte veşnic. Aţi văzut că l-am adus înapoi de acolo de unde ajunsese?». Iar în felul acesta, am putea spune că, de fapt, Mântuitorul i-a înviat pe toţi morţii din vremea Lui, că toate aceste câteva învieri pe care le-a făcut Iisus au fost numai spre a dovedi, practic, că sufletul este nemuritor. În felul acesta, putem spune că i-a înviat pe toţi, fiindcă i-a înviat pe toţi în conştiinţele celor care de atunci încoace, vor crede în nemurirea sufletului. Prin urmare, învierea fiului văduvei din Nain e o lecţie despre moarte şi despre nemurirea pe care Mântuitorul a dorit s-o dea celor care-L ascultau, nouă, celor care îl ascultăm acum. Dacă Dumnezeu are putere asupra morții și asupra vieții, aceasta e o lecţie din care avem de învăţat despre moarte şi despre nemurire!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here