Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu alină suferinţa care apasă greu sufletul omului

233

Pericopa Evanghelică a Dumincii a şaptea după Rusalii este ca o nestemată de lumină a izbânzii omului îndumnezeit asupra întunericului suferinţei şi a invidiei din sufletul nostru, pentru că aduce în cămara de zestre a înţelepciunii omeneşti o întâmplare pilduitoare despre vindecarea de către Mântuitorul Iisus Hristos a celor doi orbi şi a unui mut din Capernaum, o minune care întăreşte semnul divin că Dumnezeu alină suferinţa care apasă din greu sufletul omului şi este roditoare în roua pe care noi avem a o dărui pentru credinţa noastră, iar dacă ne vom îndoi, câtuşi de puţin, asupra celor două minuni care se propovăduiesc în această Sfântă Duminică, să nu ne socotim iubitori ai Domnului Iisus, dar, dacă vom crede în aceste minuni, credem pentru toată viaţa noastră întreagă şi-L vom avea pe Hristos la temelia vieţii noastre!

Un strigăt transformat în rugă: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi”!
Evanghelia Dumnicii acesteia se încununează cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi, mai ales, cu aprinderea luminilor sufletului lor, şi cu tămăduirea unui mut, ceea ce înseamnă o nouă şi puternică adeverire că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate în care găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veşnică toate întunecările pline de invidie ale veacurilor pierdute. Da, venirea în această lume a Domnului nostru Iisus Hristos a răscolit inimile tuturor, pentru că unii caută să-L vadă din curiozitate, cum sunt şi astăzi, iar alţii se apropie de Domnul prin credinţă. Pe toţi cei care veneau la El, Domnul îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta păcatele, iar cei doi orbi, care stăteau şi cerşeau în apropiere de oraşul Ierihon, nu-l puteau vedea pe Iisus. Auzeau, însă, zgomotul pe care îl producea mulţimea ce venea după Fiul Domnului şi în inimile lor încolţeşte un grăunte de speranţă, aleargă în urma lui strigând din suflet, un strigăt transformat în rugă: “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi!” Vor fi adăugat ei: am auzit, Doamne, că ai făcut atâtea minuni, noi nu te vedem cu ochii trupeşti, dar îţi simţim puterea, bunătatea, mila şi iubirea dumnezeiască şi de aceea te rugăm, ajută-ne, dă-ne lumina ochilor ca să Te putem vedea! Însă, Domnul Iisus, ca să se încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a răspuns nici un cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la casa unde avea obicei să-şi “plece capul”. Orbii nu s-au descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă, iar Domnul văzând dorinţa lor nestrămutată, i-a întrebat: “Credeţi voi că eu pot să fac aceasta?” Adică să îi facă sănătoşi. Oare de ce le-a pus Mântuitorul această întrebare? Doar El este cunoscătorul inimilor şi al gândurilor noastre! Desigur, poate i-a întrebat pe aceştia, ca să înţeleagă toţi credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie nu primim har de la Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos cere şi de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii, pe care i-a vindecat, credinţă, ca în acest fel să arate puterea ei cea mai presus de fire. Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului: “Da, Doamne!” Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: “după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29). Însă, o dată cu vederea ochilor trupeşti, pe care au câştigat-o, prin atingerea lui Iisus, ei au primit acum şi vederea lăuntrică a ochilor sufleteşti. Cu tot sfatul Mântuitorului de a nu face cunoscută minunea aceasta nimănui, bucuria şi fericirea vederii îi fac pe cei doi să răspândească numele lui Iisus în tot locul acela (Mat. 9, 31). Pare a fi ceva firesc, nu-i aşa?

Cel ce-şi ridică ochii minţii la cer “vede” pe Dumnezeu pe măsura credinţei!
Cum s-ar putea ascunde lumina care luminează în sfeşnic? Cum ar putea să tacă acei care au primit în ei, o dată cu lumina materială, şi lumina cunoaşterii şi premăririi şi a preslăvirii Lui Dumnezeu? Dumnezeu vrea ca omul să vadă ceea ce este adevărat, de aceea i-a dăruit acest minunat simţ al văzului, dar El vrea ca acelaşi om să se înalţe de la vederea celor pământeşti, la cunoaşterea şi înţelegerea celor cereşti, ca de la făptură la Creator. Cel ce stă la poalele muntelui, poate vedea numai în jurul său, dar, cel care se ridică pe vârful muntelui, acela vede mult mai mult. Tot la fel este şi cu omul care se înalţă prin credinţă, pentru că dacă ar vrea să rămână numai la vederea celor pământeşti, el trăieşte într-un cerc restrâns de viaţă mediocră, pe când acela care-şi ridică ochii minţii la cer “vede” pe Dumnezeu pe măsura credinţei şi a inimii lui curate! Sigur, cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere lăuntrică, neîntinată şi nezdruncinată, că depind de o putere mai presus de fire, care a făcut totul şi, deci, poate făptui minunat chiar totul. Această convingere nu rezultase din cunoaştere, ci din pătrunderea unei taine ce umplea întreaga lor fiinţă, circulând o dată cu sângele prin toate mădularele trupului lor, fiindcă era temelia vieţii lor de fiecare zi. Şi a fost de ajuns ca numai să audă despre Iisus, pentru ca să înţeleagă toată taina răscumpărării şi realizarea bunătăţii cereşti ce veneau prin El! Desigur, faţă de suferinţa oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare prin care, pe unii îi vindecă, pe alţii îi ajută să-şi poarte partea de greutate câtă le-a fost rânduită, si aceasta pentru mântuirea lor. Dacă noi nu cunoaştem tainele Lui Dumnezeu, credem că le vom cunoaşte cândva, dar, când anume, greu de aflat!

Să ştim că Hristos are putere să facă minuni pentru fiecare dintre noi!
Poate atunci când vom trece de viaţa aceasta pământească, atunci când ni se vor descoperi tainele Lui Dumnezeu, cred că fiecare dintre noi aşteptăm vremea în care vom putea şti ceea ce nu ştim aici pe pământ, iar dacă va vrea Dumnezeu să nu ştim nici atunci, bineînţeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că El este mai mare decât cunoştinţa noastră, decât actul conştiinţei nostre, fiindcă El este mai mare decât ceea ce putem noi înţelege, pentru că nu putem avea pretenţia noi, oameni mărginiţi, să ştim lucruri mai presus de noi! Dar, dacă totuşi, va veni vremea să ştim lucruri mai presus de noi, le vom şti prin descoperire dumnezeiască. Ceea ce trebuie să ştim noi este să ne întemeiem viaţa pe ceea ce ştim, şi ştim că Domnul Hristos are putere să facă minuni, şi că ar putea să facă minuni şi pentru fiecare dintre noi. Dar, ceea ce ne interesează mai mult decât o minune de aceasta care priveşte viaţa trupească, este să facă Dumnezeu minunea învierii noastre sufleteşti, chiar dacă pe aceasta nu o vedem cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. Ne trebuie deci şi o vedere lăuntrică pentru a înţelege cele despre Dumnezeu, ca de exemplu: “Pe cât este de sus cerul de pământ pe atât este de mare bunătatea Lui spre cei care se tem de Dânsul”, iar toate ale Lui Dumnezeu sunt nemărginite. Şi vine bunătatea lui Dumnezeu şi ne întăreşte în credinţa că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăseşte păcatul şi se întoarce la pocăinţă!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here