În Duminica a 8-a după Rusalii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică a «Înmulţirii pâinilor» (Ap.1 Corinteni 10-17; Sf.Ev.Matei 14, 14-22), o minunată pildă care ne ajută să înţelegem importanţa chemării Lui Dumnezeu, mai exact, ceea ce nu ştiau oamenii, atunci când Hristos a înmulţit pâinile şi peştii, că această înmulţire avea să fie cu mult mai importantă în sufletele oamenilor din toate timpurile, iar din dragoste pentru dulceaţa Cuvântului Lui Dumnezeu, oamenilor nu le mai era foame şi nu mai simţeau cu apăsare nevoile trupului, fiindcă voiau ca sufletul să moştenească Împărăţia Cerurilor, viaţa de dincolo, întru fericire! Ce putem să înţelegem că înseamnă pentru noi, oamenii, acest lucru? Că fiecare trebuie să trăim cu credinţă, viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, că numai printr-o credinţă puternică şi curată, ne tămăduim cu puterea şi cu ajutorul Lui, ne îndestulăm trupeşte şi sufleteşte din bogăţia Lui de lumină, de milă şi de har, pe care le-a lăsat ca moştenire Bisericii dreptmăritoare.
Ucenicii I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine!
Pentru început, redăm şi textul Evanghelic prin care se spune: «În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de firimituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor», tocmai pentru a ilustra faptul că minunea săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos, constă, nu numai în aceea că a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, dar, şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul Lui Dumnezeu şi nu se mai săturaseră de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese, deci, «într-un loc pustiu, departe de sate», şi mulţimea Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui binecuvântate. Când s-a înserat, însă, apostolii s-au apropiat de El şi I-au zis: «Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare». Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus Domnul… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le-a săturat şi foamea lor cea trupească.
Primind hrana care i-a săturat, împlinindu-se, astfel, porunca: “Daţi-le voi să mănânce!”
Aşadar, minunate sunt cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostite cu prilejul înmulţirii pâinilor în pustie, eveniment relatat de Sfântul Evanghelist Matei (14, 14-22), prin această minune amintită în fiecare an în Duminica a 8-a după Rusalii. Desigur, pentru început, e bine ca toţi să medităm la unul dintre mesajele ei, pe care-l socotim cel mai aproape de realităţile noastre cotidiene, acela al datoriei creştine de a hrăni spiritual şi material pe toţi cei înfometaţi cu sufletul şi cu trupul. Deci, iată că aflându-se lângă Marea Galileii, Iisus vorbea unei mari mulţimi de bărbaţi, femei şi copii, de faţă fiind şi ucenicii Săi, săvârşind cu acest prilej şi vindecări pentru bolnavii aduşi acolo. Cuvântul Său a fost atât de fascinant, prezenţa Sa atât de plăcută şi binefăcătoare, încât cei de faţă n-au realizat că ziua trecuse şi că seara era aproape, uitând şi de casă, de mâncare, de orice altă grijă, deoarece singura lor grijă era să audă fiecare cuvânt rostit de Mântuitorul şi să fie lângă El, cât mai aproape posibil. Dar, sesizând, într-un sfârşit, că soarele cobora spre asfinţit, ucenicii I-au zis că mulţimea trebuie să meargă prin sate să-şi cumpere mâncare, iar Evanghelistul descrie, mai departe, minunea săvârşită prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor, săturarea tuturor celor de faţă şi strângerea a douăsprezece coşuri cu firimituri, cele douăsprezece coşuri purtate apoi de apostoli ca mărturie a minunii, cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. În sfârşit, să mai reţinem, în chip deosebit, că după ce Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, ucenicii au fost cei care le-au împărţit oamenilor, împlinindu-se, astfel, porunca: “Daţi-le voi să mănânce!”. Să reţinem, cu atenţie, că minunea cea dintâi a fost «foamea» mulţimii după Cuvântul Lui Dumnezeu, iar abia după aceea a fost minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească, aici aflându-se înţelesul cel adânc al Evangheliei, faptul că mulţimea simţise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă Mântuitorul a avut grijă de foamea lor cea trupească! Pentru că la fel se întâmplă şi astăzi, oameni buni şi fraţi creştini! Domnul are grijă de toate lipsurile noastre, atunci când petrecem lângă El. Minunea din Evanghelie, cu minunata săturare a celor cinci mii, se întâmplă şi azi, pentru cei care caută cu sufletul flămând învăţăturile Mântuitorului, când simţim neîncetat o foame de a auzi Cuvântul Lui Dumnezeu, când ne ţinem de Domnul şi petrecem clipe minunate lângă El, pentru a ne hrăni şi a ne sătura sufletul cu învăţăturile Lui! Atunci, El are grijă şi de toate lipsurile traiului nostru, dar, să mai reţinem că Mântuitorul nu predică lenea şi trândăvia, fiindcă lucrul mâinilor şi al minţii, umblarea după cele trebuincioase constituie o poruncă a Evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebuie să stea în fruntea tuturor ostenelilor noastre, căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvântare peste noi! Din păcate, mulţi dintre noi căutăm cu prioritate bunurile materiale, satisfacţiile lumeşti, uitând cuvintele Domnului: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“(Matei 6, 33), pentru a avea cu îndestulare pe cele lumeşti şi neglijând pe cele sufleteşti.
“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci, cu orice cuvânt ce iese din gura Lui Dumnezeu“
După această hrană sufletească, mai ales, au alergat şi mulţimile despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie a Duminicii a 8-a după Rusalii, pentru că există o realitate pe lângă care, se pare că adesea trecem, fără s-o luăm prea mult în seamă, şi anume, că şi sufletul nostru trebuie hrănit, şi nu oricum. Desigur, există pentru oricine, o foame a trupului, dar există şi o foame a sufletului, există o sete a trupului, dar există şi o sete a sufletului, iar dacă hrănim trupul pentru a creşte spre a-şi împlini rostul pe care îl are, să ne hrănim şi sufletul, căci numai în felul acesta sporesc în noi: înţelepciunea, priceperea, bunătatea, modestia, dragostea, cuminţenia, cinstea şi alte asemenea însuşiri de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre. Constatăm, uneori, că au cam uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura Lui Dumnezeu“(Matei 4, 4). Constatăm, cu mâhnire, că la oamenii de azi se manifestă cu obstinaţie o foame nebună după plăceri şi pofte, îmbogăţiri, desfătări lumeşti. Nu căutăm cu prioritate Împărăţia Lui Dumnezeu, nu «flămânzim» după hrana cea sufletească şi de aceea nu mai putem scăpa de necazuri, frământări, greutăţi şi lipsuri de tot felul! Linişte şi uşurare nu ne vor veni, până când nu vom avea «foame» de Cuvântul Lui Dumnezeu! Iisus a zis: “Eu sunt Pâinea Vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată” (Ioan 6, 35), “Eu sunt Pâinea cea Vie care s-a pogorât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veac” (Ioan 6, 51). Dar, să fim bine înţeleşi, această Pâine este Jertfa cea Sfântă, Trupul şi Sângele Domnului, care ni s-au dat spre viaţa veşnică.
Dar, câţi dintre noi se hrănesc şi cu această Pâine sfântă şi dătătoare de viaţă? E bine ca fiecare dintre noi să ne facem un «program» pentru ridicarea sufletului nostru, fiecare dintre noi să vedem, cât putem ierta, cât putem trece cu vederea, cât putem renunţa, fiecare dintre noi să vedem de ce suferim, de ce boli, pentru care păcate, fiecare dintre noi să ne analizăm, cât canon am făcut pentru păcatele noastre, că iertarea de la Spovedanie este iertare, dar urmarea păcatelor este boala. În fine, fiecare dintre noi să ne vedem, cât ne-am grijit de suflet şi cât de corp, fiecare dintre noi să vedem eforturile pe care le-am făcut, când ne-am dus la medic şi eforturile pe care le-am făcut când ne-am dus la preot. Că ne ducem la medic pregătiţi: spălaţi, curăţaţi, cu schimburi, după aceea cu bani, cu tot ceea ce este necesar. Cuvântul Lui Dumnezeu, după care «flămânzea» mulţimea celor cinci mii de oameni, se află şi azi în Sfânta Scriptură, în Evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament, însă, câţi oameni ai zilelor noastre caută să citească învăţăturile Mântuitorului? Despre noi, spunem că suntem sănătoşi, când avem poftă de mâncare şi mâncăm bine, însă, când pierdem pofta de mâncare e un semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebuie mâncare, suntem greu bolnavi. Câtă nechibzuinţă! Cât de mult contează să ne îngrijim de sufletul nostru! Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de mâncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică, însă, când omul e atins de atare boală sufletească, începe să nu-i mai placă hrana cea sufletească, n-are poftă de ea, n-o mănâncă, iar sufletul lui este mort sau, mai bine zis, omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană spirituală. Toţi cei care neglijează sau chiar urăsc Cuvântul Lui Dumnezeu, toţi care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti, poartă în ei «suflete moarte» şi omorâte de lipsa hranei sufleteşti, dar, să nu uităm că din preaplinul hranei sufleteşti, Dumnezeu aduce în mâinile Sale numai roade binecuvântate!
Profesor, Vasile GOGONEA
