În Duminica a 13-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 16, 13-24; Ev. Matei 21, 33-44 (Pilda lucrătorilor răi), din învăţăturile Evangheliei, în această zi avem în faţa ochilor minţii şi a respiraţiei sufletului nostru adevărul potrivit căruia în mai multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via care nu a fost nicicând lăsată la întâmplare şi nu a fost părăsită de către El, căci, după ce a sădit-o Atotputernicul Dumnezeu, «a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe“ (Matei 21, 33)! Ca un lucru foarte important, Sf. Ev. Matei se referă la faptul că Dumnezeu a îngrădit-o cu gard împotriva hoților, adică, a îngrădit lumea cu poruncile și învățăturile celor două Legi, cea a Vechiului și cea a Noului Testament, cu canoane și Sinoade ecumenice care apără unitatea și adevărul dreptei credințe, mai ales că Turnul de pază este Biserica întemeiată de către Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, ca un turn de veghe și de apărare împotriva diavolilor, a sectelor și a tuturor smintelilor și a păcatelor care ucid sufletele noastre! În fine, Parabola are un caracter anamnetic, de aducere aminte de cele trecute, dar şi unul profetic, deoarece, Domnul Iisus Hristos prevesteşte, de fapt, Sfintele Patimi, în mijlocul unui popor condus de lucrătorii cei răi, care, în egoismul, lăcomia, idolatria şi obtuzitatea lor, vor merge până acolo încât Îl vor ucide până şi pe Fiul Lui Dumnezeu. Acest popor evreu a fost atunci un popor care semăna cu un pământ înţelenit şi trăia în păcat, în închinarea la idoli, dar, Dumnezeu şi-a ales acest popor şi l-a îngrijit cu o deosebită dragoste şi cu afecţiune prin învăţături, prin săvârşirea unor minuni, cu toate că iudeii nu au arătat dragostea ce se cuvenea Lui Dumnezeu, nu au preţuit darurile şi binefacerile Lui Dumnezeu, arătându-se a fi un popor nemulţumitor. Aşadar, via care nu a dat roadă Domnului s-a umplut de pietre şi de spini, iar, din spinii aceştia s-a împletit o cunună pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut Fiului Lui Dumnezeu, dar, cu toate aceste fapte reprobabile, Stăpânul crede că a mai rămas o fărâmă de ruşine în sufletele oamenilor acestui popor! Astfel, din dragostea pentru vie, îl trimite pe Fiul Său, crezând că ,,De fiul meu se vor ruşina“, spune El, dar lucrătorii, «punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât» (v. 39). În final, se va mânia Stăpânul şi «pe cei răi îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor» (v. 41), poate singura certitudine că Dumnezeu a zidit lumea care este asemănată cu via pe care a sădit-o, dar, n-a lăsat-o la întâmplare, ci, mereu să fie ocrotită de pronia divină!
«Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie…»!
Evanghelia Duminicii a 13-a după Rusalii, ne arată că în această pildă se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testament, adică, toată istoria mântuirii omeneşti, iar, Stăpânul care a sădit via este Însuşi Dumnezeu, Cel Care l-a înze¬strat pe om cu un fel de avere sufletească, un fel de vie su¬fletească în care să lucreze şi rodire sufletească, toate să fie bineplăcute Lui Dumnezeu! Dar, din păcate, în curgerea vremilor, oamenii, chiar poporul cel ales, pare-se că au uitat acest lucru şi pe «slugile stăpânului», adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dumnezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar, iudeii L-au omorât! Atunci, Dumnezeu a luat via, adică, a luat mântuirea sufletească de la iudei şi a dat-o neamurilor, adică, popoarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus Hristos! În acest sens, via a fost luată de sub stăpânirea iudeilor şi a fost dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin, cel care a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie, Domnul aşteaptă mereu roadele alese, cu toţi ştiind că via este Biserica noastră Ortodoxă, îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale, cu teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului, cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte puncte de vedere, de unde străjerii pot să vadă ceea ce se întâmplă, nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, pentru a lua măsurile potrivite! Biserica Ortodoxă este via Lui Dumnezeu înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă, dar, în spaţiul teologic al Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu atâţia creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, îşi înalţă glasul şi zice, citându-l pe psalmist: «Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea», pentru că în acest fel, slujitorul altarului Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi! Şi dacă mulţi dintre noi, creştinii, avem slăbiciuni şi răutăţi, asemănându-ne viţelor neroditoare, Domnul caută să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, în speranţa că vor deveni şi acestea, într-o zi, viţe aducătoare de roadă. Pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie, iar mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi femei, băieţi şi fetiţe care locuiesc în sat sau la oraş! Sunt mlădiţe care au nevoie de îngrijire şi aşa cum mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, au nevoie de stropire, de diferite medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă supraveghere şi ocrotire. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui şi uneori o va curăţi de ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi, iar la vremea roadelor va rămâne acolo şi noaptea ca să păzească via! Mântuitorul Iisus Hristos a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda ni se potriveşte şi nouă şi vremurilor noastre îngrozite de pandemie! Viaţa noastră, a fiecăruia, poate fi asemănată cu o vie, dar, via vieţii noastre, în loc de roade, s-a umplut de spinii şi de scaii păcatelor, fiindcă e plină lumea de azi de ,,viile” sufleteşti care s-au sălbăticit cu totul, iar, din starea aceasta de pieire este numai o singură scăpare: la Iisus Hristos Mântuitorul! Via cea sălbatică şi virusată de pandemie a sufletului nostru se poate schimba şi înnoi numai prin El, căci El a zis: „Eu sunt buciumul viţei şi voi ramurile. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta aduce roadă multă. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic”!
,,Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”!
În aceste cuvinte se cuprinde taina cea mare a mântuirii omeneşti, iar, Parabola lucrătorilor celor răi ai viei, din Evanghelia Duminicii a 13-a după Rusalii (Matei 21, 33- 44), sintetizează, într-o formă cum numai cuvântul dumnezeiesc o poate face, întreaga iconomie a mântuirii, de la facerea lumii până la venirea Mântuitorului. Cuvintele acestei Pericope Evanghelice au o încărcătură simbolică aparte şi fiecare detaliu trimite la diverse momente ale istoriei mântuirii, în care omul, lucrător al viei lui Dumnezeu, uită pentru ce a fost chemat, mai ales că Stăpânul ni-L închipuie pe Însuşi Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut «bune foarte» (Facerea 1, 31) şi l-a pus pe om stăpân «peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!» (Facerea 1, 28). Pentru aceasta, lumea noastră a fost destinată a fi locul bucuriei, păcii, aşa cum fericiţi, în bucurie şi pace, ar fi trebuit să trăiască lucrătorii cărora le-a dat în seamă Stăpânul via. Nu pentru un anume timp, ci, pentru totdeauna, dacă n-ar fi intervenit căderea în păcatul uciderii din lăcomie, un păcat de neiertat! Din finalul parabolei, vedem că roadele pe care le aşteaptă Stăpânul se nasc din credinţa cea bună, dar, dacă lucrătorii cei răi s-au îndepărtat de ea, înseamnă că au rupt legământul! De multe ori, Mântuitorul atrage atenţia fariseilor, cărturarilor şi învăţătorilor de lege, cărora li se adresează, spre veacurile marilor profeţi, prigoniţi de înaintaşii lor. Poate că ar fi bine să ne întrebăm: oare, de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grâul gata de seceriș? Pentru că atât via, cât și grâul sunt cele două roade de frunte ale pământului, care țin viața trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pâinea și vinul, prin Sfânta Liturghie, se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos şi care mențin viața duhovnicească a sufletelor noastre. Precum pâinea și vinul «întăresc inima omului», așa şi Sfânta Împărtășanie întărește credința, iartă păcatele și mântuiește sufletul omului credincios!
Indiscutabil, pâinea și vinul, la care adesea este pomenit și untdelemnul, sunt alimente de bază ale omenirii, cu un dublu caracter sacru, căci hrănesc, atât trupul, cât și sufletul, prin jertfa liturgică! Sensurile parabolei lucrătorilor celor răi depăşesc, desigur, contextul istoric în care a fost rostită, fiindcă ele îi vizează pe toţi cei care prin rânduiala Sfintei Taine a Botezului au fost primiţi în «via» harului divin pentru a fi lucrători ai Împărăţiei, iar noi, să realizăm faptul că Dumnezeu a rânduit slujire, fiecăruia după osteneala sa duhovnicească, dar, mai ales, pentru că Bunul Dumnezeu a zidit lumea care este asemănată cu via pe care a sădit-o, dar, n-a lăsat-o la întâmplare, ci, mereu să fie ocrotită de pronia divină!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
