Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu a purtat Crucea văzută pe Golgota, pentru a noastră mântuire!

1120

În Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci (Sf. Ev. Marcu 8, 34-38; Luarea Crucii şi urmarea Lui Hristos), avem prilejul să înţelegem la Sfânta Evanghelie, cât de mult valorează Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta însemnând suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune, mai ales că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mântuire, ne-a învăţat să răbdăm crucea vieţii, atunci când ne-a spus: “Cine rabdă până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13), iar adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mâinile Lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia, cinstind cum se cuvine suferinţele vieţii în Hristos, fericit fiind acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare, îşi duce crucea suferinţelor pe pământ, în dragostea Lui Hristos, întocmai spre mântuirea sufletului său.

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
În prima jumătate a lunii septembrie a fiecărui an, viaţa creştinilor este marcată în chip deosebit de două sărbători: Naşterea Maicii Domnului (în ziua de 8) şi Înălţarea Sfintei Cruci (în ziua de 14), dar, să mai remarcăm faptul că Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două Duminici cu acelaşi dumnezeiesc subiect: Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, care, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu, 8, 34-38), sintetizează înţelesurile şi chemarea Sfintei şi Cinstitei Cruci. Desigur, vorbind despre purtarea Crucii de către Domnul nostru Iisus Hristos, cuprindem toate cele nouă fericiri cunoscute, rostite pe muntele fericirilor, dar, cuprinse într-una singură prin care spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, prin aceasta noi desluşind faptul că Mântuitorul Hristos, nu pentru Sine a purtat Crucea, ci pentru a noastră mântuire, iar prin acest exemplu pilduitor, înţelegem că Biserica noastră cultivă gândul legăturii lăuntrice dintre oameni. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: «Noi suntem părţi, mădulare, ale aceluiaşi Trup tainic», sau, cum spune Însuşi Mântuitorul: “Toţi una suntem”, trebuie să mai înţelegem că nu se poate să te doară ceva şi să nu simţi durerea în tot trupul, ca şi bucuria, care nu poate să  fie simţită numai de o anumită parte a fiinţei noastre, a făpturii noastre, pentru că la fel suntem în Biserică, toţi la un loc, luând parte la bucuriile şi la durerile altora. Spre exemplu, în Vechiul Testament se vorbeşte despre umbra Crucii, sau închinarea ei prin diferite obiecte, cum a fost toiagul lui Moise, sau stâlpul pe care a fost atârnat şarpele de aramă, alteori, prin diferite semne sau lucrări, cum a fost binecuvântarea fiilor lui Iosif de către bunicul lor, Iacov, braţele întinse ale lui Moise în timpul luptei cu Amalechiţii sau semnul care s-a pus pe fruntea celor aleşi în vedenia prorocului Iezechiil. Dar, prin Sfânta Evanghelie a Duminicii de după Înălţarea Sfintei Cruci, ni se dă posibilitatea să înţelegem că Sfânta Cruce are şi un înţeles duhovnicesc, mai ales că în decursul unui an bisericesc, această Evanghelie se citeşte de două ori: în Duminica a treia din Postul mare şi în această Duminică binecuvântată, ceea ce înseamnă că Biserica noastră dreptmăritoare ne îndeamnă să desluşim înţelesul duhovnicesc al crucii, acel înţeles de a urma Lui Iisus Hristos, mai ales că El a fost prigonit din fragedă pruncie şi până la moarte, însă a purtat această prigoană cu smerenie şi cu multă dragoste pentru neamul omenesc. În existenţa noastră păcătoasă şi limitată, suntem tentaţi să adunăm bogăţii peste bogăţii, de dragul de a le avea, şi de dragul desfătărilor pe care ni le oferă aceste bogăţii, însă, Hristos, Domnul, ne spune mustrător: “Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră” (Luca 6, 24), iar, de multe ori, ni se pare că, dacă trupul nostru este suprasaturat de toate plăcerile şi bunătăţile acestei vieţi, toate sunt bune şi la locul lor, iar, în consecinţă, Domnul continuă a ne mustra prin cuvintele: “Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi”, prea de multe ori, am spune noi! Şi tot de multe ori, ni se pare că veselia este un scop al vieţii şi că râsul este o scăpare, dar Hristos ne spune: “Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).

«Cine face semnul Crucii, trebuie să fie pregătit să poarte Crucea»
Pentru a continua spusele Mântuitorului, să recunoaştem că de multe ori ni se pare că suntem mai sănătoşi, mai bucuroşi şi mai fericiţi, dacă cei din jurul nostru ne laudă şi ne preamăresc, iar Iisus Domnul, ne contrazice spunând: “Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau prorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). În evocare Sfintei Cruci, avem posibilitatea să înţelegem că toate acestea, sunt lucruri în faţa cărora se tulbură firea noastră pământească şi abia atunci pricepem că este mai asigurată mântuirea săracului, decât aceea a bogatului, căruia tocmai bogăţiile şi plăcerile acestei lumi trecătoare îi dau mijloace şi prilejuri pentru păcate! Poate că acestea le-am simţit în sufletul nostru, când am înlăturat cu blândeţea noastră, o ceartă, sau când inima ne-am putut-o păstra curată în faţa vreunei ispite sau când am putut împăca printr-o vorbă bună pe aproapele nostru! Părintele Arsenie Boca spunea: «Cine face semnul Crucii, trebuie să fie pregătit să poarte Crucea», deoarece Crucea este provocarea cea mai mare a vocaţiei noastre umane, aceea care ne aduce dinaintea ochilor mereu Învierea Domnului, ca început al învierii noastre. Acelaşi Părinte Cuvios, Arsenie Boca spunea: «Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat Stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu! Deci, păziţi-vă de oameni»! Este limpede că omului de astăzi îi este mai greu să caute şi să împlinească rigorile legate de adevăr, dragoste, credinţă şi nădejde, mai ales când constaţi că nu contezi dacă nu pătrunzi în straturile de mediocritate absurdă ori mercantilism superficial prin care lumea de azi se susţine. Unora li se pare că nu respiră suficient, dacă nu se înalţă pe culmile pline de cadaver ale unui peisaj uman apropiat de iad, de prăpastia nesmeririi, neiubirii şi necredinţei, dar, mai presus de toate aceste nimicnicii ale absurdului vieţii, singura voce definitorie rămâne chemarea Crucii.

“Apropie-te de noi, Doamne, apropie-te…”!
Evanghelia Duminicii acesteia leagă exigenţele chemării de cea mai de preţ exigenţă umană: urmarea Chemării. Nu este prima dată în Evanghelie când Domnul cheamă întreaga făptură umană la credinţă şi la smerenie, iar Biserica priveşte asemenea chemări ca pe nişte noduri de iubire prin care se constituie Biserica. Pe construcţia aceasta minunată, de încredere desăvârşită, se leagă de cer toată misiunea Bisericii: chemare – răspuns – trimitere! De aceea, a te împlini în planul mântuirii înseamnă a primi şi a împlini chemarea Lui Dumnezeu în Biserică. Trebuie să le reamintim celor cărora li se pare prea grea orice misiune pe pământ, că deznădejdile care ne cuprind, anxietăţile care cotrobăie sufletele copiilor şi ale tinerilor de azi sau deznădejdile bătrânilor, ţin toate de pierderea credinţei în Înviere, altfel spus, de refuzul de a ne asuma Crucea. Este cheia de boltă a Evangheliei Duminicii acesteia! A voi să voieşti voia Domnului, a te pune la îndemâna Lui fără ifose şi false fasoane culturale, a te smulge din ritualism şi a asuma apostolia ridicării Crucii pe umerii tăi înseamnă a înţelege că Dumnezeu a purtat Crucea pe Golgota, pentru a noastră mântuire! În textul Evanghelic, Părinţii Bisericii reuşesc mereu să identifice treptele pocăinţei: a voi, a te lepăda de tine, a-ţi lua Crucea şi a-L urma pe Domnul! Această voinţă priveşte darul Lui Hristos de a împreuna-voi cu omul de fiecare dată, întru mântuirea lui. Pentru Domnul, Care face din Cruce semn de biruinţă, mântuirea noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte, ca El să fie Primitorul nostru în Rai. De aceea apropie Împărăţia mereu de noi, ne-o face apropiată, în zilele Pogorârii Duhului Sfânt rugându-ne: “Apropie-te de noi, Doamne, apropie-te…”! Aşadar, crucea duhovnicească şi purtarea ei, urmând pe Domnul nostru Iisus Hristos, înseamnă: a fi una cu cei din familia ta şi cu toţi cei din obştea în care trăieşti, a primi necazurile şi durerile, în aşa fel, ca din ele să-ţi faci scară de înălţare sufletească şi ogor de a lucra pentru mântuirea altora, cum a lucrat Mântuitorul, fără a aştepta lauda altora. În viaţa socială, toţi avem de purtat o cruce, iar dacă inimile ar începe vreodată să vorbească, nu ar mai ajunge nicicând să se oprească, pentru că fiecare îşi are crucea sa, care mai grea, care mai uşoară, care mai mare, care mai mică, pentru a desluşi locul unde o ducem şi cum o purtăm. Crucea durerilor are atâtea drumuri în faţa sa, că lesne poţi rătăci şi atunci, crucea se preface în piatră şi te macină, te distruge. Domnul ne-a arătat drumul de urmat, atunci când zice: “…să-Mi urmezi Mie”, pentru a înţelege mai bine că Iisus Hristos, pentru noi a purtat crucea, iar noi trebuie s-o purtăm şi pentru alţii, iar, în consecinţă, Lui să- I urmăm, căci El va îndulci rănile tăiate de cruce, tuturor celor ce-L vor urma pe calea mântuirii.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here