Gorjul este una dintre cele mai atractive zone pitoreşti din România, o vatră care se păstrează vie din punct de vedere cultural, deoarece tradițiile sunt păstrate la noi cu mare cinste, mai ales bogăția valorilor patrimoniului cultural fiind perpetuate prin conservarea și promovarea valorilor tradiționale românești, moştenite din străvechime! În decursul ultimelor veacuri, cultura populară a fost susținută și prin publicaţii de specialitate, aşa cum au fost şi încă mai sunt: «Crinul satelor» sau “«Buciumul», dar, sub aspect strict material şi arhitectural, poate cele mai vechi și mai reprezentative piese din arhitectura populară gorjenească sunt adunate și expuse la Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, aflat la Curtișoara, unde se pot vedea conace şi cule tradiţionale, teascuri, șoproane, pivnițe de deal, cotețe, grajduri, pătule, unelte pentru munca de la țară, dar și case boierești sau țărănești de lemn, biserici cu interioare tradițional amenajate și cu grădini împrejmuite de garduri din nuiele şi cu pârleazuri.
Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, aflat la Curtișoara!
Să amintim că Muzeul este alcătuit din sătucul gorjenesc, cu căsuțe aduse numai din județul nostru, bucată cu bucată și montate aici, fiind construite din lemn de stejar, acoperite cu șiță sau șindrilă, cu o vechime de peste 150 de ani. Pridvoarele caselor au fost crestate și înflorate de meșteri tâmplari pricepuți, încă de la construcție, ornate cu modele și motive gorjenești, iar cele mai întâlnite sunt motivul soarelui și motivul scării, astfel că tabloul vieții de la sat este întregit de amplasarea într-un cadru natural de excepţie ce reproduce la scară mai mică aproape toate formele de relief ale Gorjului. Amenajat şi inaugurat în anul 1975 prin strădania doamnei Elena Udrişte, pe care am cunoscut-o în acel prim an de după terminarea facultăţii, muzeul şi-a îmbogăţit permanent colecţia de patrimoniu şi constituie un sprijin important pentru cei interesaţi de lumea satului în general şi de cultura populară gorjenească, în special. În acest cadru autentic rural, cele două biserici: prima fiind o ctitorie a Doamnei Bălaşa Cornoiu, de la 1821, cu hramul «Sf. Ioan Botezătorul», iar cea de-a doua aparţinând familiei Tătărescu, ambele strămutate în anul 2002 de la Poiana Rovinari, precum şi fântâna «Sf. Arhangheli» (1896) sunt cele mai bune exemple pentru a înţelege relaţia privilegiată a familiilor vechi gorjeneşti şi de neam boieresc nobil cu Dumnezeu. Tocmai această virtute a înnobilat şi ţăranul din Gorj, care prin ingeniozitatea sa probată de gospodăriile strămutate aici, s-a transformat într-un izvor al inspiraţiei brâncuşiene. De bună seamă, a scruta resorturile adânci ale Gorjului, cu bogăţia de nestemate culturale din lada de zestre a sătenilor, constituie o adevărată provocare, pentru că înseamnă efortul de a dezlega miturile ancestrale, cultura şi tradiţiile valoroase, desprinse din peisajul rural românesc, mai ales că Gorjul păstrează o frumuseţe neatinsă de moliile modernităţii importate din lumea globalizată, fiind vorba despre o vatră autentică a tradiţiilor şi a fanteziei creatoare tipică pentru ruralul din ţara noastră. Pământul binecuvântat al judeţului de la poalele Parângului și Vâlcanului reprezintă o comoară de valori ale culturii populare românești, un tezaur care se regăseşte în creațiile literar-artistice, în tradițiile și în obiceiurile moștenite din moși-strămoși, ceea ce conferă o identitate unică acestui spațiu de trăire şi de îndelungată locuire. Cu o memorie care sfidează curgerea timpului, omul trăitor în satul gorjenesc a căutat mai întotdeauna să fie el însuși în tot ceea ce face, ca un om aşezat şi ostenitor, harnic şi plin de omenie, zămislind cu migală atâtea lucruri minunate care mai întotdeauna redau în culori vii cerul senin al zilei însorite sau bolta înstelată a nopților de vară. Dintotdeauna, gorjeanul se recunoaște pe sine însuşi prin creația sa, privind cu melancolie și adesea visător spre zările îndepărtate, dar în același timp, cântându-și în momente de desfătare dorul prin cântecele minunate, în strigături şi hăulite, ode și basme populate cu eroi de legendă, care păstrează nealterată frumusețea artei populare cultivată cu sfințenie și transmisă prin viu grai de la bunici la nepoți și la strănepoți. În târgurile tradiţionale şi la nedeile pline de culoare şi de viaţă se puteau vedea odinioară, vase de lut, oale şi ulcele din lut ars, chiar opaiţe cu cruce de pe vremea lui Decebal, iar, unele se mai pot vedea şi astăzi.
Ţinutul de la poalele Parângului şi Vâlcanului rămâne mereu populat de nestematele unui gust artistic fără seamăn
Arta populară a Gorjului excelează prin covoarele şi prin cusăturile viu colorate, prin costumele specifice, prin doinele de jale şi de dor sau prin marea bogăţie a folclorului. Sufletul gorjenesc se dezvăluie prin toate speciile artistice, cu desenul conturat prin linii şi culori, în covoare ţesute cu broderii şi în cusăturile de tot felul, în ceramica în care apare pictura religioasă şi decorativă, pentru că în Gorj se mai păstrează acele biserici de lemn construite cu secole în urmă, cu icoanele foarte frumos lucrate, amintind numele ţăranilor-artişti care au ridicat adevărate şcoli de creaţie artistică. Vestimentaţia şi costumele populare au fost întotdeauna, pentru gorjeni, o preocupare a frumosului, un cult al esteticului, femeia reprezentând creatoarea iilor, a fotelor şi a opregelor, a cămăşilor din tort în tort sau din in, din cânepă sau din mătase, având la bază alesul borangic obţinut de la viermii de mătase, pentru că prin tradiţie, fiecare casă avea un dud sau doi la poartă sau în curte pentru hrănirea viermilor de mătase. Sătencele îşi învăţau fetele şi nurorile cum se prepară multe culori obţinute din roibă, din flori ori buruieni, cum se vopsesc ţesăturile cu anumite frunze de arin sau de stejar aduse din matcă sau din pădure. În timpul verii şi al toamnei se culegeau inul şi cânepa, după ce se înmuiau în apa râului, apoi se meliţau pentru a obţine pânză cusută de mână şi se făceau cele mai frumoase cămăşi pentru sărbătorile Paştelui şi ale Crăciunului. Cam pe la începutul lunii noiembrie se strângeau la clacă fetele şi femeile, unde spuneau poveşti, coseau cămăşi bărbăteşti cu flori pe poale şi mai coseau şebace. O fată îşi cosea iia cea mai frumoasă, cu flori alese, ca în sat să nu fie alta mai reuşită, deoarece în postul Paştelui se tocmeau nunţile şi fata îşi realiza singură zestrea cusută cu mâna ei, tot ea alegea iia, cămaşa, dar şi opregele cu batistele de nuntă, ştergarele de borangic pentru neamuri, ca şi pentru naşii de cununie. Dimia pentru costumul ţăranilor se bătea doar la pivele din Arcani. Vara, bărbaţii purtau izmene din cânepă, iar pantalonii de aba aveau găitane negre şi costau aproape cât o pereche de boi, pentru că era o mândrie să porţi un costum schileresc. La loc de cinste în lada de zestre a gorjeanului erau şi alte ţesături de lână, printre care se numărau: chilimurile, velinţele, cuverturile, macatele, covoarele şi scoarţele, diferite brâie şi bete, carpete de pus pe masă şi pe perete, căpătâie pentru pat. Chilimul este un fel de covor, mai vechi decât covorul pe care îl ştim, deoarece urzeala se face din ţesătură de lână, din cânepă sau din bumbac, se ţese la război în două iţe, de obicei cu spată mare sau mică, dar şi cu brâgle la două mâini, pentru că înfloriturile se ţeseau prin alesături cu mâna. Covoarele gorjeneşti se lucrau în război cu spată şi cu două iţe, alteori în război fără spată şi chiar fără iţe, pe gherghefuri, şi se ţeseau cu lână sau cu urzeală de in sau de cânepă, erau frumos decorate cu flori şi uneori chiar cu păsări, poate chiar cu chipul omului. Covorul cu două sau cu trei chenare pe margine se punea pe perete sau se păstra în lada din camera bună. Scoarţele erau puţin deosebite de covoare, pentru că serveau la acoperire pe timp de noapte şi erau mai simple, lucrându-se cu spată, la două iţe în război, fiind urzite ca şi covorul. Erau decorate cu flori în vergi bătute şi împletite cu fire de lână în diferite culori alese cu gust. Velinţa sau macatul se folosea la îmbrăcatul paturilor, ca aşternut, era pusă pe laviţe sau pe lăzi de zestre, din urzeală, de cele mai multe ori din lână, mai rar din in sau din cânepă. Dintotdeauna, gorjencele au realizat frumuseţi deosebite în ţesături cu fire de in, de cânepă, de bumbac sau de borangic, folosite pentru feţe de masă, fie simple, fie încadrilate cu dungi albe cu fire scoase pentru prosoape sau peşchire ce serveau la îmbrăcat icoane cu sfinţi, candele arzând sau tablouri aşezate pe pereţi, ca şi pentru diferite perdele la ferestre. Erau atât de minunate cârpele de legat capul şi broboadele de bumbac sau de borangic, toate împodobite cu flori frumoase şi potrivite vârstei, iar în Gorj, pe ţesături domina culoarea negru pe alb. Pentru a exemplifica şi excepţia care confirmă regula, să spunem că la costumul femeiesc din Tismana predomina culoarea roşie, pe costumele schilereşti predominau înflorituri cu găitane negre ţesute în dimia sau în postavul alb de aba. Se poate concluziona că Gorjul este judeţul de la poalele Parângului şi Vâlcanului care se regăseşte mereu populat de nestematele unui gust artistic fără seamăn al săteanului care împodobeşte frumos şi casa în care locuieşte!
Profesor, Vasile GOGONEA
