De departe, ni se revelează faptul că Pericopa Evanghelică a Duminicii a noua după Rusalii, parcă vorbeşte de “preumblările” Corabiei noastre prin furtunile vieţii pământeşti, pentru aflarea sfinţeniei mult căutate a ceea ce înseamnă chintesenţa credinţei noastre ilustrate în imaginea Bisericii dreptmăritoare, aceasta fiind corabia pe temelia căreia se constituie sensul deplin al împlinirii noastre existenţiale!
Şirul de întâmplări pline de învăţăminte dovedeşte că totul se cristalizează în aceste lucrări minunate ale Mântuitorului, săvârşite pe mare pentru ucenicii care erau în corabie şi care ne arată câte ceva din taina Bisericii, mai mult decât o simplă volută exprimată simbolic prin prezenţa Lui Iisus în corabie împreună cu ucenicii Săi, ori venind spre corabie pentru a-i salva pe ucenici din calea furtunii purtate de stihia vântului.
Iisus, întinzându-i mâna, îi zice: “puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
Iată, Domnul nostru, Iisus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulţimile care-L ascultaseră o zi întreagă, aşa cum ne relatează Evanghelia, cu grabă i-a îndemnat pe ucenicii Săi să urce pe corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14, 22), dar, pe neaşteptate, pe la miezul nopţii, o furtună s-a ivit pe mare, şi corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. În momentele în care Apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în primejdie şi porni spre ei păşind ca pe uscat pe deasupra valurilor. Îngrijoraţi şi chiar speriaţi de primejdia în care se aflau, apostolii păreau să fie orbiţi de teamă şi nu mai ştiau ce este cu ei, iar în loc să-L recunoască pe Iisus, pur şi simplu strigau înspăimântaţi: “Vai, iată o nălucă”! Fiul Domnului s-a grăbit să-i liniştească pe temători şi făcându-le semn cu mâna le zice: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Iisus Cel aşteptat, apostolii şi-au venit în fire din acest “dubito” pământesc şi cu incantaţii carteziene, iar deodată Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, Îi spune: “Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”! “Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte încurajatoare, Petru s-a aruncat în apă şi a pornit spre Domnul, cu toate că vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau şi-l coborau fără să le poată înfrunta. Înfricoşat de gândul că puterile nu i-ar fi de-ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru îşi încetini mersul, iar când simţi că nu mai are vlagă, că-i slăbesc mâinile şi picioarele şi că se prăbuşeşte în adânc, a strigat aproape îngrozit: “Doamne, mântuieşte-mă” (Mat. 14, 30)! Într-o atare situaţie, Mântuitorul, văzându-l în primejdie şi auzindu-i rugămintea, îi întinde mâna grabnic, îl apucă şi-i zice: “puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? După ce Petru a urcat în corabia credinţei salvatoare, ca prin minune, s-a potolit stihia furtunii!
În acţiunile care converg fericit sunt depozitate moduri de gândire…
Ni se dezvăluie o întâmplare atipică şi plină de subînţelesuri edificatoare din viaţa de pe pământ a Mântuitorului, care conţine împrejurări şi fapte pline de asemănări şi de învăţăminte pentru noi, cei de azi, fiind vorba despre ivirea surprinzătoare a Lui Hristos pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopţii, iar într-un moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace şi încolo de valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic, deodată descoperim că în acţiunile care converg fericit sunt depozitate moduri de gândire referitoare la toate aspectele cu care ne confruntăm şi care, anterior, au fost copiate mai mult sau mai puţin automat, fără prea mare analiză din gândirea societăţii trăitoare în decursul veacurilor. Faptele vorbesc întotdeauna şi prin ele însele, mai ales dacă şi-au întărit poziţia prin continua lor repetare, prin manifestarea lor naturală, evidentă de fiecare dată când ne-am confruntat cu un aspect sau altul în legătură cu care ele s-au format în mentalul nostru individual sau colectiv. Credem că fiecare dintre noi, pe măsura înţelepciunii şi a priceperii, înţelegând mai bine simbolismul spaţiului sacru sau liturgic al bisericii-lăcaş de cult şi de închinare, ne vom întări mai mult în comuniunea de iubire sfântă cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, pregustând credinţa ca pe un izvor de lumină şi de bucurie a vieţii binecuvântate, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire!
Realizăm faptul că fiecare dintre noi călătorim pe o mare zbuciumată
Evanghelia Duminicii acesteia, de dinaintea Schimbării la Faţă, ne demonstrează că Hristos nu este doar om ca noi, ci este şi Dumnezeu înomenit, iar tocmai un asemenea lucru îl predică minunea acestei Pericope Evanghelice! Dincolo de orice îndoială a firii noastre ezitante şi temătoare ca a lui Petru, minunea aceasta arată că Hristos stăpâneşte peste toate: soare, lună, stele, pământ, vânturi, mare, lacuri, râuri, copaci, animale, societate, conflicte armate sau altele, pentru că El este Stăpânul a toate! Nu realizăm, oare, că fiecare dintre noi, cu toate că ne aflăm acolo unde suntem şi avem senzaţia că păşim pe uscat, totuşi, călătorim pe o mare zbuciumată? Poate simţim că suntem într-o corabie purtată de valuri, că din ziua în care se naşte şi până la sfârşitul vieţii sale, omul este în această barcă purtată de vântul imprevizibil şi semănător de furtuni al necredinţei noastre! Dar, Doamne, care vor fi aceste valuri care ne poartă în voia lor? Un val este boala, pentru că în timp ce crezi că eşti sănătos, deodată te îmbolnăveşti, cazi la pat şi eşti în pericol să mori, iar acesta e un val imens şi pustiitor! Un val care vine dinspre societate este şi şomajul, pentru că e crunt să fie cineva fără loc de muncă, să caute de muncă şi să nu poată găsi o sursă pentru a trăi omeneşte! Un alt val pustiitor este şi sărăcia, pentru că e atât de greu să nu aibă omul cele indispensabile vieţii, ca să-şi acopere nevoile cele de toate zilele. Dar valuri la fel de împovărătoare, nu sunt oare, nedreptatea, umilinţa, calomnia sau divorţul, iar viaţa care ne încearcă mereu e plină de valuri care ne înspăimântă! Repetăm, poate că valul cel mai sălbatic este moartea, pierderea vieţii, val care vine să afunde trupul nostru în mormânt.
Ca şi apostolul Petru, să dobândim o credinţă neclintită în Bunul Dumnezeu
Dar, vorbind în limbajul Evangheliei Duminicii acesteia, trebuie să spunem deschis că totuşi, cel mai groaznic dintre toate valurile se dovedeşte Păcatul! Iar omul care se afundă şi care persistă demonizat de păcat, fie că acesta se numeşte furie sau mânie, ori desfrânare, adulter, furt sau crimă, ori alt păcat, un asemenea om, dacă se mai poate numi om, clipă de clipă se scufundă nu în mormânt, ci în iad, pentru că se îngroapă acolo sufleteşte şi trupeşte! Nu trebuie să deznădăjduim, câtuşi de puţin, ci, trebuie să prindem şi noi curaj ca apostolul Petru, să dobândim o credinţă nezdruncinată în Bunul Dumnezeu, Cel Care vine şi îl ajută pe om, nu îl lasă pradă deznădejdii şi disperării! E un lucru cert că omul credincios va simţi pretutindeni mâna ocrotitoare a Lui Dumnezeu! O simte continuu în viaţa lui, chiar de când este mic, de când creşte şi apoi se face bătrân, pentru că întotdeauna el vede Mâna salvatoare a Mântuitorului, Bunătatea Lui Dumnezeu! Iar dacă extindem puţin explicaţia, Dumnezeu priveghează, nu doar persoanele, indivizii cu identitate proprie, dar şi grupurile, comunităţile, familiile şi popoarele, pentru că în preumblările prin furtunile vieţii, toate societăţile au simţit şi vor simţi în decursul veacurilor ocrotirea Lui divină!
Profesor, Vasile GOGONEA
