E dimineață. Nu privesc ceasul rotund de pe perete. Oricum știu ora ce mă zgândăre să mă trezesc, nelăsându-mă să stau prea mult între așternuturi…Ce să faci…defect profesional…Deci să tot fie cam cinci spre șase… Am pe masă o cană pentru ceai dar în ea aburește cafeaua… Am renunțat la ceștile micuțe de mult timp. Mă ridic să mai torn din elixirul trezirii matinale și privesc prin perdeaua trasă la geam…Fiind dimineață, mă scol cu toate gândurile grămadă pe mine și cam morocănoasă…Prin fața ferestrei trece o necunoscută. În mâna dreaptă ține o sacoșă ce pare goală pe care o bălăngăne a plictiseală. Se oprește lângă spațiul verde, ce a mai rămas după răzuirea cu aparatul de tuns iarba de către angajații primăriei. În nepăsarea lor au ras toate florile de regina nopții ce-mi încântau sufletul. Au mai rămas trei fire micuțe, plăpânde, care s-au înălțat și ele cât au putut,inflorind vitejește la sărutul soarelui… Femeia se oprește brusc și se apleacă. Eu după perdea simt cum mi se face pielea de arici…
Ups! îmi zic, cu revoltă și amărăciune, vrea să-mi rupă reginele, madama asta…și mă pregătesc, să strig la ea… Dar cuvintele îmi rămân pe cerul gurii. Necunoscuta se apleacă, mângâie cu multă gingășie micuța floare, apoi o miroase cu ochii închiși ca un sărut de îndrăgostită…Se ridică cu un zâmbet imperceptibil pe chip ce-i luminează toată ființa. Pleacă. Mersul ei pare mai viu, mai sprințar. Își leagănă sacoșa mai abitir decât înainte…O clipă uit unde sunt și ce voiam să fac. O bucurie imensă îmi invadează sufletul. Mă așez pe fotoliu, îmi aprind, o țigară (meteahnă păguboasă) și sorb din cafeaua fierbinte, simțind parfumul micuței flori intrând pe fereastră, într-o dimineață ce părea monotonă…
În dimineața asta vreau să îmbrățișez toată lumea…Lumea mea frumoasă…
Marieta Căprăruși
