Lumea gorjenească – Un caz: Cazul Tudor Vladimirescu

958

Ciudate timpuri, cu orizontul sprijinit în cârje, cu cerul negru și fără stele în viul miezului de noapte! Vremuri apăsate de-o liniște malefică aducătoare de vorbe gâtuite samavolnic spre a nu putea fi înțelese de toată lumea. .. Mi-e greu să scriu despre ultima producție-mamut, (ce n-a văzut Parisul!) a teatrului de la Târgu-Jiu, dramatic nu doar pe frontispiciu, montare prilejuită de bicentenarul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, sărbătoare cu ștaif național, arondată „după buget” orașului nostru și care, pe bună dreptate, a aprins imaginația multora, de la noi și de aiurea. Și câte și mai câte nu s-au făcut la o așa ocazie… S-au tras la bancă bani de hârtie și monede jubiliare, s-au fabricat cocarde și decorații, s-au presat busturi cu agățători personalizate pentru gardurile instituțiilor interesate, s-au ținut alocuțiuni scurte, s-a bătut și pas de defilare, s-au tipărit diplome cu dedicație și cărți pentru toate gusturile, s-au ținut adunări populare ușor restricționate pandemic, a cântat și fanfara. Câte nu s-au făcut!… S-au făcut de toate, cum s-ar zice, pe bani publici și din cauza asta au apărut diverși contabili cârcotași, mulți socotitori de duzină, chiar și condeeri plătiți cu ora… Și s-a bătut toba și s-a făcut mult, poate prea mult caz. Și-n contextul astfel creat, Cazul Tudor Vladimirescu nu e decât… cireașa de pe tort.
Am ratat premiera din motive obiective, mi-a părut rău și-am fost atent la gura lumii care, vorba unui apropiat al teatrului, a fabulat în colectiv. Luni seara, în mini-stagiunea de august, îmbrăcat gros conform indicațiilor primite în plic, am văzut spectacolul montat de regizorul Gavril Pinte, așa că încerc să mă pronunț în cunoștiință de cauză. Am ajuns pe „insuliță” mai devreme, fiind aproape sigur că n-o să găsesc loc de parcare din cauza autocarelor cu turiști străini de Târgu-Jiu care urmau să dea năvală peste noi, așa cum se estima încă din primăvară de către un (și nu era niciodată singur) purtător de vorbe, zilier prin preajma teatrului și a câtorva personaje cu funcții. N-au fost turiștii promiși, au fost doar tineri din localitate care și-au parcat pe puteri mașinile în spațiul special amenajat. Când, cu ani în urmă am fost la Sibiu să văd un spectacol al unui alt mare regizor, pus tot într-un spațiu neconvențional – o hală uzinală -, pe biletul de intrare era trecut și numărul locului de parcare. La noi spectacolul fiind fără bani… Am intrat nu fără oarecare emoție, gândindu-mă la grandoarea spectacolului și-am fost repartizat să stau în rândul întâi. Mi-am zis că-i de bine… În spatele nostru era peluza ocupată corespunzător, în față aproape tot heliportul, închiriat pe spectacol și mobilat destul de sumar. Scenografic părea curtea interioară a unui regiment de cavalerie aflat în refacere. Lipseau, motivat,… caii.. Se aflau câteva corturi de campanie în culorile standardizate ale UE, care ascundeau privirilor noastre prea curioase echipamente și oameni înarmați, mai eau două cuburi metalice despre care auzisem multe și care semănau ca două picături cu două toalete supradimensionate și în care erau garate mai multe… gheridoane. Cu ele s-a realizat, după mai vechiul model folosit de mai toți regizorii care „se respectă”, un adevărat dute-vino pe o infrastructură care-ar trezi invidia oricărui acar Păun rămas angajat pe perioadă nedeterminată la căile ferate române. Apoi o scenă, nu neapărat necesară dacă tot e anunțat că spectacolul s-ar putea amîna din cauza ploii, sub acoperișul căreia cunoscuta formație Bucium a fost dată pe din două spre a putea fi plătită la adevărata-i valoare, dar și pentru a face loc actorilor să se năpustească din culise spre noi după indicațiile mereu reformulate regizoral. Fundalul scenei, rece și impersonal, obtura vederea noastră spre presupusul cadru natural dominat de apa Jiului. În rest, personal auxiliar numeros, adus ca să lase mărturie posterității un film făcut urmare unei comenzi de la… centru. Norocul mi-a surâs și l-am zărit în câteva secvențe chiar pe regizor, purta o pălărie (prea mare, mi s-a părut), iar într-o plasă de hârtie căra cu importanță bine jucată întâiul tom de istorie al Revoluției lui Tudor, proaspăt scos de sub tipar de profesorul Gorun, cel care a girat cu competența-i recunoscută, fiecare pagină a scenariului pe care dl. Pinte l-a inventat din mers și după care și-a brodat spectacolul. Lucrarea la scenariu, misie grea de data asta, a necesitat în economia reprezentațiilor transformarea postului de sufleur (care s-a considerat a nu fi neapărat necesar) într-un post ușor urcat ierarhic de… asistent de regie. Deja alte pretenții cu aceeași pălărie. Prea mare, se-nțelege… Aproape trei ore a durat spectacolul. Actorii, mulți la număr, majoritatea tineri, amestecați cu dansatorii de la Doina Gorjului parcă spre a li se pierde urma, s-au străduit să nu-l supere pe dl. Gavril Pinte și i-au respectat întocmai toate indicațiile regizorale. Și-a ieșit un spectacol grandios, dar de provincie, motivat mai ales de faptul că regizorul nostru s-a bucurat de succes doar în teatrele din Satu Mare, Turda, Sibiu, Miercurea Ciuc, Oradea, Baia Mare sau Ploiești.
Curios, încă din tinerețe, regizorul a părut să nu fi avut suficient organ în măsură să asimileze lecturile de specialitate, așa că pasaje din Silviu Purcărete și Andrei Șerban, secvențe din „îndrăgitele” filme ale lui Sergiu Nicolaescu sau pagini din Principele lui Eugen Barbu apar greu asumate în spectacolul nostru.
Textul riguros istoric despre Revoluția lui Tudor e demantelat regizoral, directorului de scenă nereușindu-i aproape nicio secvență memorabilă cu care să ne convingă că suntem, totuși, la un teatru adevărat, și nu la unul sonorizat la maxim, cu inserții muzicale interpretate ca la… Mamaia și cu o coregrafie impusă pe fugă, între două trenuri.
Există în economia spectacolului un personaj feminin care manevrează cu reală îndemânare, pe mai toată durata, o mașină de tocat… nervi și, colac peste pupăză, reușește să-i convertească la aceeași treabă pe mai toți bărbații din ansamblul Doinei Gorjului. Apoi, actorul care-l întruchipează pe Ipsilanti e de un profesionalism necenzurat, el e managerul teatrului, țipă la noi folosind toate acutele și o face cu o siguranță de invidiat doar cu o… singură mână. Scena spânzurătorii se putea face pe viu mai economicos folosind în locul manechinului un actor curajos, cu sânge în instalație și cu datorii la bancă. Iar antrenamentele de sală ale pandurilor erau mai indicat a se desfășura în poligonul de la Turcinești, mai ales că la casting, unul dintre actori, pensionar, a fost admis pentru că s-a dovedit că trage excepțional din toate pozițiile, mai ales pe la spate. Plata pentru prestație i s-a făcut din banii alocați capitolului „nevoi sociale” și a fost motivată cu faptul că trenul regio cu care făcea naveta la Craiova a fost desființat prin ordin de ministru.
Tudor, personajul cheie, nu se vede decât o singură dată, atunci când îi este proiectată silueta de efigie omologată istoric pe fundalul întunecat al scenei. Altfel, a părut preocupat, apucături de tânără vedetă, doar de aranjatul părului… după ureche. N-a fost solicitat de regizor nici măcar să citească Proclamația de la Padeș, așa că unora ne-a fost dată-n plic spre a o interpreta fiecare cu titlu personal. În finalul anunțat a fi apoteotic, atunci când suntem îndemnați să traversăm scena și prin culise să ajungem cu toții pe malul lacului spre a-l vedea pe Tudor părăsind lumea sub clar de lună, constatăm că, de fapt, s-a furat mireasa de către doi sau trei salvamontiști, curajoși și echipați corespunzător pentru drum lung. Tudor n-a fost în barcă, s-a grăbit să prindă aplauzele. În concluzie, un spectacol… gratuit. Mai bine ne lua banii. Încă odată și de la fiecare.
Așa… Zilele Elvirei Godeanu sunt numărate și amânate la o dată neprecizată iar repertoriul de toamnă (și poate nu singurul) va fi alcătuit din piese reluate care au confirmat în perioada mai vechiului management. E mai sigur! Câteva cuvinte despre criticii de specialitate, arondați spectacolului tot pe banii noștri:
Ion Parhon, criticul de serviciu repartizat la TDEG a scris întâi câteva fraze care n-au convenit chiar nimănui, așa că și-a refăcut după indicații cronica, a publicat-o în revista Scrisul Românesc de la Craiova si… UNITER-ul l-a premiat pentru întreaga activitate. Sorin Alexandrescu a scris lung și obositor în Observatorul Cultural.
Nu s-a înțeles bine unde bate. A mai făcut-o în două rânduri și în cazul Brâncuși. Lumea vorbește că e hotărât să se ocupe pe viitor și de Ecaterina Teodoroiu și chiar de… Maria Lătărețu. Vrea să epuizeze toți eroii Gorjului. Emil Boroghină, solicitat și el, a rămas c-o va face la radio, în exclusivitate. Și poate chiar în versuri.
Iar Adrian Țion, criticul invitat la spectacolul de luni, sigur va scrie de bine (el a scris favorabil chiar și de fostul nostru manager pe care l-a văzut jucând la… Turda). Darîmite acum… Încolo, s-auzim numai de bine. Corul a fost foarte bun, costumele majoritar frumoase, muzica lui Andy Dumitrescu a plăcut la toată lumea, versurile lui Ioan Es. Pop sunt excepționale. Toți banii i-a făcut însă tânărul actor Fiu, care-ar fi putut cuprinde toate rolurile într-un one man show de pomină. Poate data viitoare…
Încheiem într-o notă veselă, de mare succes mediatic și care s-a întins ca râia și se potrivește mănușă și în cazul (TV) de față: La mulți ani, Tudor Vladimirescu!
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here