Lumea gorjenească – Triumful biografiei asumate

536

Domnilor, trece timpul!… Chiar zilele astea, nu mai departe, am simțit „personal” că acest lucru a căpătat certitudine. Suntem dramaturgii propriei noastre vieți, propriei noastre istorii. Depinde cine ne pune în scenă, unde și mai ales… când. Parcă am alerga toți, într-o competiție care știm că e aberantă, spre împlinirea unui sfânt ideal al uitării. Ca să părem mai deștepți, luăm o morgă shakespeareană și ne-așezăm fără rușine în primul rând, asumându-ne cinstea care nu ni se cuvine. Și batem bâlbâit din palme. Și când trebuie, și mai ales când nu trebuie. Ca să fim, ca să ni se pară că existăm. Cu sprâncenele pompos încruntate, stând de cart deasupra unor ochi din ce în ce mai vigilenți la ceea ce ni se refuză jalnic cu abnegație, semnăm cu devotament, zilnic, același convocator care ne confirmă prezența sigură, acceptată doar pentru moment, dar și trecătoarea zbatere câtă ne-a mai rămas.
Toți știm că se moare. Tuturor ne-au murit prieteni care contează pentru memoria noastră colectivă. Sunt prea puțini ca să nu ni-i asumăm și să nu-i ținem minte, și să nu le rescriem din când în când numele cu litere mari peste cuprinsul vieții noastre de zi cu zi, de cele mai multe ori cuprinsă de o abnegație ininteligibilă. Sunt momente cruciale „în viața” fiecăruia dintre noi. Unul dintre ele este chiar… moartea. Calendarul cuprinde și zile importante, ale unor oameni importanți care contează mult de tot pentru Lumea noastră gorjenească.
Iată, într-un 24 octombrie 1940, se năștea la Oradea, altfel gorjeancă get-beget din… Ciupercenii Gorjului, cea care avea să devină sculptorița Valentina Boștină. A venit la București de la Baia Mare, s-a impus repede în breasla rea și dură a sculptorilor anilor ’60, a „debutat” categoric în București cu o expoziție personală pe esplanada Casei Ziariștilor în 1967, remarcată elogios de Petru Comarnescu și de alți critici ai vremii. A realizat câteva lucrări de for public: Monumentul Independenței la Piatra Neamț, un Nicolae Labiș la Baia Mare, un Dragoș Vodă la Sighet, un Costache Negri la Onești, un Mircea Vulcănescu la București și un bust monumental al generalului Dragalina, aflat chiar la ieșirea din Bumbești Jiu, când intri spre Defileul Jiului, despre care, din păcate, știm prea puțini că este opera ei. A lucrat mult prin simpozioane în străinătate unde a și expus, în 1987 a deschis la sala Dalles o mare expoziție care a confirmat-o deplin, a înființat și o editură – Crater, de sub teascurile căreia a ieșit la un moment dat chiar și revista noastră, Brâncuși – frontiera clipei, și a avut o ultimă expoziție la galeria Simeza, în 1993. S-a stins tot toamna, așa cum venise pe lume. Era în 19 octombrie 1994. Ce păcat!
La Târgu-Jiu, Valentina Boștină nu are nicio lucrare la muzeu sau în vreo colecție particulară. Doar la FilipArtgallery există un bronz, elegant și enigmatic, cu o poveste adusă din Germania de… Vest, pe care o vom scrie cândva. Am avut ani de zile cheile atelierului de la etajul casei Costaforu din intrarea Patriarhiei și din sutele de desene de sculptor care erau risipite peste tot n-am apucat să avem niciunul. Cât regretăm! Totdeauna ni se părea că timpul e de partea noastră și că are răbdare… Cred că pentru numărul de toamnă al revistei Brâncuși din 1995, i-am dus lui Nicolae Diaconu un „material” despre sculptorița Valentina Boștină. Eram cu Gigi Mihăiță, eram tineri și eram și prieteni și credeam că toată lumea e a noastră. Dar… În Amintire pentru Valentina Boștină, dar și pentru Nicolae Diaconu, transcriu textul de-atunci… „Sculptura Valentinei Boştină pare a fi un pact spiritual cu metafora. Ea operează fără prejudecăți în câmpul tentant al unei somptuozități diafane, circumscrise demersului artistic, întotdeauna serios şi tenace în convergenţa lui culturală. Un fel de fascinaţie totemică se insinuează într-o stranie autoritate a livrescului, investit saturnian cu gravitate ancestrală. Tumultul cotidian proclamă cosmic, consimţind la rigoarea demonic asumată creaţiei. Visul devine sacrificiu, interferând puteri germinatorii peste semiramidice grădini de piatră.
Căci dincolo de sensul moral al identităţii unei biografii asumate, exerciţiul mărturisitor al vieţii devine pretext în transcrierea expresionistă a unei existenţe de excepție. Aflată în perimetrul esenţial al spectacolului, manipulând fantastice detalii cu o indiferenţă total disimulată, artista revine mereu preocupată obsedant asupra fascinantului bestiar cu figuri insinuând tentaţiile tragicului.
Trădând o exuberanţă fără orgolii, sculptura Valentinei Boştină îşi ajunge, cumva, imersiunea profundă în amintirile reinventând aceeaşi formă. O formă echivalentă pentru un univers fastuos, marcând o disponibilitate neornamentală a spaţiului. Se insinuează în acest fel o solidaritate interioară a peisajului, întreaga operă ordonându-se geometric într-un adânc de catapeteasmă solară. Relevând perspectivele inconfundabile la nivelul dialogului cultural, lucrările sculptoriţei ni se oferă într-o confruntare explicită cu vocaţia monumentală şi identitatea europeană a demersului ei. Muzeul imaginar inspirat de fervoarea artistei e dominat exclusiv de procesiunea trufaşă a unei arhitecturi insolite prin urieşenia ei blând austeră. Între Generalul Dragalina amplasat la Bumbeşti-Jiu şi Petros Protectorul din Petrestal, durata istorică devine imprevizibil stratificată geografic, lucrările artistei acoperind într-o experienţă unică meleaguri ale spaţiului de cultură european. În curtea casei, Torsul Mare din piatră, domină inflexibil aşteptarea unei eventuale întâlniri cu marmura Torsului Mic din Schwarzencherul german. Devine emoţionant gândul cu care îndrăzneşte se personifice speranţa vieţii în miracolul maternităţilor desfăşurate cu atâta scrupul enumerativ, sfidând singurătatea cu calma putere a naşterii.
Maternitatea din Fundenii Bucureştilor suferă jertfa celei din Einödul Germaniei, unde marmura îngenunchiată premerge într-o ecloziune triumfală răsfrângerea lumii în piatra de Viştea din grădina atelierului. Asemeni unei alunecări în abandonul lumii, marcând parcă misterioase trepte, Perechea proteguie mitul dialogului. Perechea – acest aspru triumf al tinereţii supreme, nucleu cosmic odihnind curgerea timpului. În bronzul din Perechea Dantească de acasă, întrezărim încleştarea trupurilor în labirintul umbrelor mereu paralele din marmură de Carrara, dominând liniştea cu Perechea Dantescă din Blieskastel. În fine, Perechea de zei din piatră de Viştea, transformă trupurile într-o explozivă bucurie al locului multiplicată triumfal, descoperind mai apoi lumea la Durbach, prin Perechea de zei din Sandslein de Alsacia. Tristan şi Isolda tot în marmură de Carrara, apare în atmosfera muzicii lui Wagner într-o grandoare mută impunând tensiuni coregrafice. Doar aşa, bronzul Răpirii Europei preface complexul mitic al respectabilității victoriene, izbutind la Herne prin Femeia valpurgică să întipărească în travertinul de Roma învăluirii michelangioleşti. Ea, Femeia valpurgică, temă anticipatoare şi motiv postmodernist, desemnifică trăsături morale provocând succesul înnoirii continue.
Ariel – proiecţie vizionară asupra unui echilibru aparent, absorbit de îndrăzneala ideilor pregnant publice – îşi propune a-şi depăşi condiţia de retoric challenger, asumându-şi religia personajului emblematic. Opera, în întregul ei, mediază între ansamblul fascinant şi insulele de magmă coabitând cu plictisul cotidian. Sculptoriţa propune arhetipuri originare, violentându-ne memoria prezentului cu amintiri mereu reformulate, înscenând imprevizibile fantasme în propriul nostru trecut. Reiterează teme şi motive, afişând cu blândă cuvioşenie o aleasă superioritate nativă în lupta împotriva corporaţiilor masculin-academice.
Sculptura Valentinei Boştină, demonică prin polifonia ei, împrumută fulguraţii virile, reformulând de fiecare dată semantica fiecărui personaj. Ca într-o apocalipsă, personajele descărnate dictatorial de retorică, justifică demersul subteran disociativ, recidivând candid memorialistic. Orizontul de aşteptare nu-i decât o provocare balzaciană, abolind complexul succesului perpetuu. Negarea formei tradiţionale înfruntă obstacolul noutăţii anticipatoare. Avangarda operei se revendică pragmatic prin aparenţa structurală la o geografie idealizată insurecţional.
În întregul ei, demersul Valentinei Boştină ne apare ca o revoltă cu iz social, esenţializată moral, abruptă în nonconformismul tipologic al limbajului. Întrebările ei scandalizează strategii tradiţionale, şocul produs atentând la convenționalismul descurajant al mărturiilor delimitând repere fals oficiale”.
Întâiul editor al revistei Brâncuși, poetul Nicolae Diaconu, s-a născut tot într-o toamnă, într-un 12 noiembrie al anului 1947. Și despre el vorbim puțin și din ce în ce mai rar, iar revista lui de suflet, la care a ținut cu inima și cu… dinții, a dispărut de ani buni din peisajul „presei noastre locale”, prin grație obstinației neprecupețite a unor culturnici vremelnici. Altfel, niște ingrați urmași care pescuiesc și astăzi în ape tulburi, cu ziua și pe bani publici, declamând ceremonios aceleași vechi scuze subțiri, încremenite demult în așa-zise proiecte mereu amânate-n viitor… Închipuiți-vă că am fi în stare să deschidem o mare expoziție Valentina Boștină la Muzeul de Artă din orașul lui Brâncuși! Bineînțeles, prefațată de un catalog elegant și o stea pe Aleea celebrităților… Din când în când, Valentina Boștină merită o floare și gândul nostru de bine.
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here