Cândva, demult, intrarea în Bălăneştii Gorjului dinspre Şoseaua Mare, sfoară între Horezu şi Târgu Jiului, se făcea pe sub o poartă mare de lemn ai cărei stâlpi de stejar erau împodobiţi cu frunze de viţă de vie, cu ciorchini mari de struguri altoiţi şi cu 12 cercuri săpate adânc în lemnul tare, închipuind în fel şi chip soarele atârnând de când lumea peste duzina de dealuri comunale, amirosind atât de bine şi de frumos, mai ales toamna, când ele, dealurile, se lăsau, în sfârșit, aduse acasă sub greutatea carelor trase de boi, încărcate ochi 
cu roadele ce urmau a fi iar prefăcute în vestitele vinuri fără pereche, deja apreciate cu diplome şi cu medalii și la Paris, încă de la sfârșitul veacului al XIX-lea. Nu mai e astăzi poarta noastră de-atunci, e una tot de lemn, maramureșeană, așa cum se fac mai nou în zilele noastre și la Gorj și în mai toate județele care și-au pierdut meșterii…, iar dealurile, dealurile cu vii ale Bălăneştilor, sunt sterpe, sufocate pentru totdeauna de mărăcinișuri fără rost şi fără folos, nemaivorbind de vreun rod, Doamne ferește! Nu mai e nici fântâna Pănoilor, cea cu stâlpii închipuind capetele unor balauri rămași încă în poveștile locului, şi nici troiţa de lemn a Negreştilor, ajunsă şi ea tot demult, cu acte-n regulă, la Bucureşti, în 
muzeul lui Tzigara-Samurcaş de la Şosea şi apoi rătăcită parcă din interes pe undeva pe la Paris, după ce făcuse fală unei mari expoziţii internaţionale. Ca să mai intri astăzi la Bălăneşti pe-o poartă de lemn într-o curte de oameni gospodari, trebuie neapărat să prefiri toată comuna de-a lungul râului Amaradia şi să trebuiască să ajungi tocmai la Glodeni, ori la Ohaba, sau poate chiar până la Blidari, sate care încă se mai păstrează de-adevăratelea, la capătul lumii, înfipte bine până aproape de culmea dealurilor Maghereştilor.
Aici, la Glodeni şi la Ohaba, alde Adrian Ciora, Gheorghe Bâltoc, Grigore Morie şi Alexie Văduva, tineri de tot la vremea aia, au fost cei care au tâmplărit pentru ei şi pentru neamurile lor porţi trainice de lemn, atârnate şi astăzi ca nişte podoabe de mari dimensiuni pe grumazul hotarului bătăturii lor de oameni pricopsiţi cât s-a putut şi cât le-a fost îngăduit. Despre viaţa lor mai dau socoteală astăzi doar bătrânele porţi de lemn, unele aplecate bine sub greutatea vremurilor aşezate nemilos chiar şi pe umerii înguşti ai mai vechilor gospodari, acum sprijiniţi în amintire de stâlpii atârnaţi cu tot cu lumini şi cu umbre la linia orizontului, cât mai poate fi el cuprins cu vederea. Şi ca o piatră de hotar, aşezate între ultimele case din Ohaba, tronează de-aproape o sută de ani porţile mari şi frumoase, capodoperă cu ştaif autentic ţărănesc, ale dascălului Păsătoiu.
Ele pun capăt drumului dintotdeauna şi de azi al comunei Bălăneşti, făcându-ne şi pe noi şi mai ales pe alţii, să înţelegem ce oameni ca lumea au fost şi încă mai sunt pe valea Amaradiei. Vara asta, cuprins de ceva treburi pe la Glodeni, l-am găsit pe Ultimul Împărat, adică pe de-alde meșterul Piki Mornea, opintindu-se la greu, ajutat mai mult cu gura de urmașul de azi al fostelor case boierești de altă-dată, colegul meu de școală Teiu Păsătoiu, să pună iar, cât s-o mai putea, la o verticală cât de cât ca pe timpuri, porțile care mai răzbesc și astăzi și duc mai departe amintirea dascălului care i-a învățat carte pe toți, i-a făcut oameni și când a fost cazul i-a chiar botezat și nășit… Tot demult, primul-ministru Tătărescu l-a tocmit pe vestitul Dumitru Pasăre să-i ridice o poartă boierească de lemn pentru casele de la Poiana şi o alta, la fel de frumoasă, pe sub care să răzbească enoriașii, în vecii vecilor și nu doar la zi de sărbătoare, în grădinile Mănăstirii Crasna. Şi meşterul Pasăre s-a întrecut pe el, meritându-şi bine de tot banii cu care i-a onorat munca primul ministru liberal de la Gorj.
Apoi a fost arvunit la Bălăneşti şi-a cioplit parcă şi mai frumos porţi pentru învăţătorul Toropu, neîntors încă acasă şi rămas pentru noi, nepoți sau locuitori ai Voiteștilor din Vale, eroul celui de-al doilea mare război mondial, dar şi pentru savantul de mare recunoaştere internaţională Ion Popescu-Voiteşti, a cărui inimă s-a oprit de tot, într-o toamnă de pomină, în livada cu nuci a Gherghinoilor, tocmai când asfințea soarele cel mai frumos peste culmea pădurii dinspre Dealu-al Mare. Ele, porţile, fac astăzi fala satului Voiteştii din Vale, dimpreună cu amintirea foștilor lor proprietari, ajunşi a fi desenaţi frumos în cartea veche de istorie a locului. Una dintre porţi, cea a învăţătorului Toropu, e aşezată de-o vreme în dreptul unei alte vechi gospodării tot de pe la noi, dar în Muzeul cu casele vechi ale Gorjului de la Curtişoara, iar cea a profesorului-savant a intrat de anul acesta, dimpreună cu casa și cu celelalte acareturi, într-un „amplu proces de restaurare”… Nu mai departe, la Bălcești, în fața casei celei care a fost privighetoarea Gorjului, marea cântăreață de muzică populară Maria Lătărețu, stă înfiptă bine-n pământ tot o poartă de-a noastră, de la… Bălănești. Ce mică-i lumea! Acum câţiva ani am putut şi noi pune în faţa casei noastre din Voiteștii din Vale o poartă de lemn cioplită cu meșteșug și mai ales cu inima de nea Ion Chirilă Nemţoiu, într-o vară când şi el apucase cu noroc să se întoarcă sănătos acasă de pe front. „Ieream tinăr şi mă hotărâsem să-mi fac şi io casă şi să mă însor. Şi-o vară-ntreagă mi-am cioplit porţile. Le-am termenat după Vinerea Mare, pe 20 de octombrie, anul 1946”. Data şi iscălitura lui nea Ion Chirilă Nemţoiu, înfipte încă la vedere în carnea tare a lemnului de stejar de la poarta mică din faţa bătăturii noastre îi poartă de amintire. Iar noi îi mulţumim mereu peste timp cu recunoştinţă lui şi urmaşilor lui. E o toamnă de poveste, umbrele porţilor de lemn par a se contopi în amintirea-mi cu umbrele ţăranilor care-au fost, iau la pas uliţele satului şi dau bineţe în gând şi mă opresc o clipă în dreptul acestor neverosimile frontoane care încă rezistă, însemnând hotarul fostelor gospodării. Totul pare de-o solemnitate melancolică atent regizată şi doar clopotele câtorva biserici, rămase şi ele de lemn, rostogolesc în sufletul călătorului care-am ajuns, singurătatea depărtărilor albastre în proporţii atent eliberate.
Satul încă pare a mai trăi dincolo de aceste însemne spectaculoase încorporate dimensiunilor estetice sedimentate definitiv în subconştientul colectiv. Dincolo de porţi sunt casele – explozii de alb ruginit – atent încercate, de cele mai multe ori pe trei din cele patru părţi, de strânsoarea pridvoarelor preţios traforate în lemnul şi el tot de stejar. Pridvorul este singurul loc unde ţăranul simte nevoia unei „detaşări estetice” în spaţiul arhitectural integrat de când lumea peisajului natural înconjurător.
De sus, de la înălţimea pridvorului, dimensiunile naturii se umanizează, contemplația ajungând a fi percepută deja ca o stare de spirit asociată involuntar cu sentimentul frumosului atât de concret încă în arealul ţărănesc.
Construcția pridvoarelor reflectă o anume chibzuială instituită dintotdeauna şi asociată experienţei fiecăruia, amândouă împreunate fericit cu impresia de rigoare şi de excepţionale virtuţi estetice moştenite drept „adaos de inimă”, cu tot cu proporţiile esenţializate şi cu armoniile unice impuse cu pasiune. Case cândva arondate registrelor primăriei cu numele şi prenumele unor gospodari harnici, care-au conferit fală satelor Bălăneştilor, au rămas astăzi a se identifica doar cu însemnul fostului neam încercat de uitare. Numele lui Sgarbură, Drăgănescu, Matache, Negrescu, Dănăricu, Toropu, Chiriac, Seceleanu, Cochină sau chiar Vasiescu au ajuns a fi doar desenate în amintirea celor de azi, iuţi şi grăbiţi, preumblându-se prin viaţă fără nici un îndemn la contemplaţie şi reverie. Pridvoarele vechilor case aşteaptă, unele încremenite în rama capodoperei, înconjurate de aerul unei solemnităţi grave, sfârşind singure, orânduite postum în amintirea nepoţilor istoviţi definitiv de aglomeraţia marilor oraşe.
Între stâlpii frumos ciopliţi cu însemnele unei civilizaţii unanim recunoscută s-a aşternut demult nepăsarea, aerul din jurul lor e încărcat de o mireasmă necunoscută, iar uitarea colportează parşiv cu puţinele amintiri care încă transpar printre tiranicele pânze de păianjen, răzbunând consolator nefericirea strămoşilor noştri. Când amurgul părea a aluneca definitiv peste amintiri ne-am întors acasă, astrele obosite şi ele desluşindu-mi cât n-a fost prea târziu silueta deja barocă a casei părinteşti. Umbra pridvorului din lemn de stejar desenată cândva de tata, acoperă definitiv potecile şi drumurile unei vieţi preumblate între marginile lumii ăsteia zdrenţuite tumultuos. Loggia de lemn a casei de la ţară încă păstrează din grandoarea nedesluşită a unei copilării de basm, iar culoarea galbenă ca mierea învăluie de-acum pentru încă ceva vreme locul, cât s-o mai putea, într-o visare trist medievală. În fiecare dimineață, cerul albastru veghează solemn peste echilibrul zilei atent sugrumat între stâlpii lucraţi de tata cu o mână negreşit inspirată. Amăgitoarea lumină de peste zi ni-l aduce în vis, podurile grele ale nopţii coboară apoi amăgind nevoia noastră de alte anotimpuri, genele mătură amintirea-i lângă proporțiile clare închipuind nemăsurat monumentalitatea locului. Cum inspirat observa un bun scriitor născut şi el tot la ţară, din pridvorul casei noastre de la Bălăneşti, parcă se vede toată România…
Vasile VASIESCU
