Era o toamnă ca acum. Poate ceva mai rece. Și mai pe seară. Alergasem cale de trei sute de kilometri ca să ne vedem și să sărbătorim… prima-I „jumătate de veac”. Am tras „căruța” la peronul intrării principale a Muzeului de artă din Grădina publică, iluminat din toate părțile fără nicio economie. Prin ferestrele mari, la vedere, lumea bună încerca să facă față sărbătorii.
Mă ia în primire, fără protocol, artistul…
– Veniși?
– Venii!
– Hai să vezi cum am aranjat totul și să-ți arăt și catalogul în care ți-am pus textul, semn că m-ai prins pe porțiuni și că mergem… mai departe. Să-ncepem că e chiar 18 și orele-s 18 și 18 minute… Am intrat în Muzeul care gemea de lucrările sculptorului, parcă închipuite din lumină, special pentru această zi. Sculptorul împlinea… 50 de ani și reușise „din prima” să rupă gura… târgului. A fost o seară lungă și frumoasă, pe măsura tuturor așteptărilor. Ne-am propus ca la 60 de ani s-o facem mai lată și să rupem chiar gura… lumii. Desprindem din caietul acelei sărbători prima pagină pe care, cât ne-am priceput, am încercat să dăm seama despre truda lui de-atunci întru arta sculpturii căreia i s-a dăruit fără preget…
Un sculptor vizionar și orgolios
De câţiva ani buni, la Târgu-Jiu, interesul pentru sculptură nu mai e subordonat doar cunoașterii operei lui Brâncuşi. Spaţiul artelor plastice locale devine tot mai credibil, dinamica lui aliniindu-se cu performanţă realităţii culturale româneşti.
Între artiştii cu activitate explicită şi constantă, sculptorul Paul Popescu reuşeşte cu autoritate să asigure o imagine incontestabilă proiectelor cu care încearcă să articuleze spaţiul, el fiind singurul pentru care tridimensionalul se identifică nemijlocit cu aspiraţiile sale. Vizionar şi orgolios – lucrările lui nefiind lipsite de o anume melancolie – îşi urmăreşte motivele narative într-o succesiune antropocentristă, frământările şi neliniştile obligându-1 la severitate şi profesionalism. El se dezvăluie ceremonios, fascinat de posibilităţile ascensionale conţinute în materialul lui predilect – marmura – care-1 obligă la un exerciţiu îndelung şi la o evanescență conţinută moral.
Notorietatea lui se reclamă de la deja cele câteva lucrări de for public amplasate la Târgu-Jiu şi nu numai, de la participările la simpozioanele de sculptură din ţară şi din străinătate – la unele fiind cooptat printre principalii organizatori – şi de la importanţa expoziţiilor la care a fost invitat să prezinte lucrări în ultimii ani. Zborul pare a fi pentru artist o preocupare oarecum exclusivistă, toate celelalte construcții şi forme plastice insinuând același spectacol fastuos desfăşurat în spaţiul scenografic circumscris unei ascendențe simbolice.
Paul Popescu cultivă plăcerea lucrului bine făcut, asumând-şi cu ironie caustică şi forţă artistică avalanşa detaliilor, urmărind însă cu obstinaţie impunerea unui brand solid, controlat critic nu fără patimă şi cu pasiune îndârjită din perspectiva unei atitudini polemice. Ca la o paradă sobră, încercată egoist de răscumpărarea amplu arhitecturată a ceea ce dă statut stării de zbor, suntem invitaţi să priveghem împreună înaltul spectaculos cu care încearcă să devore întinderi dezlănţuite vertical, ilustrând într-o manieră profund clasică memoria ludică a unui viitor desprins din context. Analogiile cu trecutul nu lipsesc, compoziţiile ataşate fericit vizează dincolo de solemnitatea argumentelor o alchimie continuată generos în radicalitatea arbitrar asociată apetenţei pentru comanda socială şamanic impusă. Suntem, de bună seamă, sub vremi. Arbitrariul e doar un adaus metafizic şi frivol, atârnat emblematic la butoniera itinerată dezinvolt deasupra veşmintelor unei zeiţe asumate cu ziua. Enunţul contează, încercările închipuite evocând diversitatea orientărilor debitoare atâtor veacuri de sculptură, iar creatorul de astăzi nu face decât să se însoțească cu prilejul inventat de soartă. Importantă e încordarea cu care se apleacă asupra fragmentelor de irealitate deja clasică, retorica lor articulând benefic întinderea de marmură albă, rânduită organic şi susţinută statornic, zi de zi, de sculptorul nostru.
Surrealismul alb acoperă patetic şi grav orizontul încă îndepărtat al unei păduri de statui, închipuită cerebral şi atrasă manifest în plasa unui absolut făgăduit pe cauţiune unui imaginar proiect iniţiatic. Fragmente de obeliscuri supuse unei mistici ductile rămân întipărite fotografic în cadrele severe ale unui travaliu original, dispus unui raport grav şi fidel cu un întreg ciclu despre ideea de zbor. Aluzii baroce consimt sfielnic, probând adevărate tandreţuri cu lumina, pentru dimensionarea exactă a efectelor de umbră multiplicată în matca lucrărilor după un mai vechi reţetar brâncuşian. Siluete anvelopate într-o abstracţie albă, înșiruite fără orgolii sub privirile noastre crispate de luxurianţa peisajului zămislit parcă unui spaţiu autumnal fabulos, transcriu în deplin acord cu lumina un parcurs inițiatic evocând profunzimi de catapeteasmă. O vitalitate serafică pare a consuma tumultul nostru interior în fața discursului plastic sugerat casnic, feminin, explicit aproape, şi care, ca un adevărat garant, acreditează geometric spaţiul definitiv arondat lui Brâncuşi.
Dincolo de acesta, un menhir crenelat îl aşteaptă pe sculptor să se identifice cu ceea ce îi este hărăzit de la Dumnezeu: încrederea vitală în Lucrarea-i nudă, fără arborescențe de împrumut, compunând o coregrafie profund organizată, urmând unui travaliu personal, ambiționând îndărătnic cât de sus în ierarhia artistică a cetăţii. Numai așa, raportându-se statornic la umanitatea Locului, sculptorul Paul Popescu ne rezervă dreptul de a o desprinde din cotidianul amintirilor noastre, adăugându-i doar glose personale, vrednice să-l acrediteze deschiderii nebănuite, rostuindu-i de pe acum posteritatea. (Târgu-Jiu, noiembrie 2011)
Oricum, astăzi, pe o eventuală hartă cultural-turistică a Târgu Jiului, există deja un drum al lui Paul Popescu, drum marcat de Eminescu de lângă Catedrală, de Valentin Merișescu – tânărul Erou al revoluției situat pe strada mare, de Maria Lătărețu din curtea Teatrului de vară și de alte șase lucrări din piatră sau marmură executate în simpozioanele de sculptură, aflate în diverse puncte ale orașului (Poarta apelor, Inevitabila despărțire, Germinație, Desprindere, Icar, Ofrandă), de Brâncuși la Universitate, de Tudor Vladimirescu la Colegiul central, de Zamfir Părăianu la Prefectură, de Pompiliu Marcea la Școala din 9 Mai, de Grigore Vieru de la CEO. Și de un Sergiu Nicolaescu, care nu și-a găsit locul la Târgu-Jiu. E mult, e puțin?
Trebuie să amintim acum că busturile lui Gheorghe și Aretia Tătărescu din parcul de pe Calea Eroilor i-au fost exilate, cu deja câțiva ani în urmă, tocmai la Vladimir. Aventura mutării lor la marginea județului e pe cât de veche, pe-atât de urâtă… Să sperăm că liberalii de azi ai orașului lui Brâncuși vor fi în stare să-și pună cenușe-n cap și să revină asupra acelor măsuri fără noimă, luate atunci din nepricepere și ascultând numai ce spunea o parte a lumii. Iată ce-am notat, nu fără strângere de inimă, într-o foaie tipărită: „Din Anglia, unde ploile-s acceptate de bună voie chiar de toți englejii, aflăm vești de pomină despre noi. Îi frământă grija că în România, la Târgu-Jiu, sculptorul Paul Popescu a desenat-o în bronz pe Doamna primului-ministru de la Gorj din perioada interbelică, Aretia Tătărescu, făcând-o cu… sânii prea mari. Povestea, însă, n-au inventat-o în țara lor. N-au atâta imaginație, chit că plouă pe ei mai tot anul. Au preluat vestea din presa românească din care am aflat și noi cum stă treaba… Mai an, Centrul Brâncuși, instituție a Primăriei Târgu-Jiu, a solicitat de la București, pe ultima sută de metri, autorizație „de funcționare” pentru Sergiu Nicolaescu, statuia cu cântec așezată cu alai pe strada mare a Victoriei pentru că ne-ar fi fost făcută cadou, și ce-i degeaba… Și ca să fie-n regulă, Centrul a cerut, la pachet, autorizațiile lipsă la dosar și pentru statuile din oraș ale lui Paul Popescu. Că tot avuseseră ei treabă, umăr la umăr, în chestiunea spălării Porții Sărutului, chestiune în care, doar cu autoritatea funcției, se amestecase și sub-ministrul liberal Radu Boroianu, mai mult ca să dea bine în poză pe sticla televizoarelor dimpreună cu primul-ministru Victor Ponta, ministru care, galanton, s-a oferit să finanțeze o comisie internațională, aceasta urmând să limpezească apele în chestiunea livrată lumii de… Popescu. Numai că dreptatea s-a dovedit a fi, cu acte-n regulă, de partea sculptorului nostru. Drept urmare, directoarea Centrului a demisionat, sub-ministrul Boroianu și-a căutat serviciu, iar hârtiile, cu semnături cu tot, au fost ridicate de Parchet. Deocamdată… Oricum, bine că sculptorul a primit comanda doar pentru bustul Aretiei Tătărescu… Cine știe ce povești mai inventam dacă se găseau banii necesari ca s-o facă în picioare. Lumea încă-și aduce aminte că în epocă, cetățenii onești ai urbei noastre sau de aiurea au considerat că și „sula lui Tătărescu” are… romburile prea mari. Nimic nou sub soare. Istoria se repetă”…
Și drept urmare, povestea merge mai departe… Până când?
Vom fi în stare să-i facem dreptate sculptorului nostru?
E iar toamnă. Și iar alergăm cale de trei sute de kilometri. De data asta, artistul nu ne mai iese în cale…
La Galeriile de artă din str. Traian nr 27, în Amintire, astăzi, 18 noiembrie, când Paul Popescu ar fi împlinit… 60 de ani, îi vernisăm o expoziție în lipsă. Vă așteptăm să vedeți câte ceva din opera Lui, dimpreună cu lucrări de pictură, grafică și sculptură aduse de câțiva prieteni rămași pe lista lui… Paul. Îi nominalizăm pe câțiva: Gheorghe Dican, Ștefan Pelmuș, Marilena Măntescu, Marius Turcitu, Florin Hutium, Angela Tomaselli, Maria Iosub, Irina Sava, Cristian Olteanu, Bogdan Hojbotă, Mihnea Grigore, Valentin Duicu, Vasile Soponariu, Mihai Tugearu, Cătălin Geană, Emilian Popescu, Dan Nica, Adrian Bândea, Bogdan Epure, Ștefan Strâmtu, Costel Dobrițescu, Virgiliu Mogoșanu, Aurel Petrescu, Gabriela Cristu Sgarbură, Decebal Crăciun, Valer Neag, Sergiu Săliște și cu voia dumneavoastră…
Vasile VASIESCU
