Nostalgia întoarcerii. În grădina mea de la Bălănești, atârnată nefiresc de umbra unui prun, o ciocănitoare spintecă fruntea înghețată a dimineții cu lama declarat ilegală a unei rafale de mitralieră. Vin Sărbătorile!
Demult, să fi fost tot într-o iarnă, poate chiar înainte de Sărbători, moș Anghel se întorsese acasă. Fusese să-și caute un rost și norocul la București. Întrase în sat noaptea, pe jos, dinspre culmea dealului, lăsând calea ferată sub zăpada înfundată în bufetul gării din Copăcioasa. Venise sărac. Așa și plecase. Era neschimbat. Parcă-l văd proptit cu umărul drept, la care n-avea reumatism, de frasinul rămas singur la poartă, înalt doar de un stânjen și ceva. Îl retezase cam la un stat de om, să fi fost eu întra-ntâia atunci când se-auzea c-ar vrea să bage rata și la noi în sat și trebuia obligatoriu să-i facă loc, trăgând linia drumului mai la gardul caselor. Și ne povestea, cum că ocupat cu treburi la București, avusese ambiția să fumeze numai Naționale de Târgu-Jiu. Moș Anghel se întorsese acasă. Să se fi terminat Naționalele la București? Sau ce să se fi întâmplat? Între degetele-i de la mâna dreaptă avea lipite două plotoage galbene.
Acum e iarăși iarnă. La București nu se mai găsesc demult Naționale de Târgu-Jiu. Și nici câinii nu mai sunt toți cu covrigii-n coadă. Și ne întoarcem mereu acasă. Există o strategie specială cu care cultivăm identitatea noastră ca pe o componentă majoră a locului. Să pleci din Gorj și să vrei a te întoarce mereu acasă! E un efort de conștientizare a sinelui. O măsură imediată, purtătoare a spiritului, aflat constant sub imperativele reabilitării unei călătorii asumate. Mai mult, făcând mereu drumul întoarcerii acasă, identitatea noastră capătă o dimensiune liber consimțită, cu care ne dovedim compatibili aici și aiurea. Parafrazând titlul cărții unui mare scriitor, imposibila întoarcere devine, acum, o simplă contradicție în termeni. Săptămână de săptămână, trenuri și mașini – adevărate caravane corupte de mirajul întoarcerii – bântuie dinspre marginile lumii îndreptându-se într-o aceeași direcție. Senatori și deputați, studenți, elevi, militari și comercianți de tot felul, părinți bătrâni și bolnavi, călători de tot rangul, actori cu toții, într-o eternă întoarcere proiectată pe fundalul unei regii cu dimensiuni diplomatice.
Contextul nostru regional există prin efectele personale ale unei crize provocată de aura cosmică a locului.
Lung e drumul Gorjului…
Iarna – ca un spațiu închis, dospit cu dulcețuri din cămările protejate ale copilăriei fiecăruia.
Nostalgia întoarcerii – un verdict manevrat cu profesionalism.
Efectul de piramidă. Am petrecut împreună câteva luni minunate. Nici nu știu când și cum a trecut așa de repede timpul. Prietenia ne-a cuprins și s-a întors apoi și asupra altora ca o maladie imaginară. S-ar părea că în tot acest timp am reușit să ne acordăm cu interes reciproc, fără nici un fel de obligații și de pretenții. Atmosfera de lucru a exclus eventualele complicații, de cele mai multe ori inerente, totul ni s-a potrivit de minune, totul ni s-a părut important, unic și irepetabil. Primele planuri le-am făcut la un cocteil improvizat. Era, de fapt, atunci, sărbătoarea unor prieteni la care aveam privilegiul să fiu dintr-o frumoasă obligație. A trecut timpul, poate prea repede, și ne-a venit rândul și nouă să petrecem. Scrisorile noastre, trimise cu regularitate spre orele prânzului, măturau într-un suflet toți kilometri de câmpie pârjolită care ne-au despărțit, încercând să vă flateze vanitatea și eventualele prejudecăți posibile de recuzare cum că a fi departe de casă poate fi considerat, la o adică, un altfel de handicap. Instinctul asumării unei distanțe printr-un flagrant mereu altfel pus la cale, poate face ca ea să fie parcursă mereu pe spinarea acelorași mii și mii de valuri incredibil de obișnuite cu drumul. Cu o grație superbă, înfruntând și multe rezerve stupide, preferințele mele, altfel destul de tranșante, au părut a fi variantele voastre de seducție, imprimate din instinct asupra acelorași teme și obligații.
Păcat că oboseala, ca un exercițiu de umilință, ne cuprinde ispitindu-ne cu îmbietoare sejururi în carantină. Mai înțelepți, dar și puțini mai ridicoli, încercăm să rămânem preocupați, desigur, doar de dimensiunea inevitabilului sfârșit. Miracolul întâlnirii constă în măsura posibilităților fiecăruia de a pierde totul la un moment dat. Interesați doar de eventualele schimbări, ajungem ca prizionierii înțelepți, așteptând fără vocație bătrânețea ca pe o provocare. Întâlnirile noastre au fost ca niște semne consolatoare așezate la marginea singurătății. Fără prea multe detalii, surpriza poate fi de-acum reconstituită ușor printr-o imagine estompată, păstrând din gloria deja apusă doar câteva decepții, câteva surprize plăcute și câteva așa-zise succese. Încolo, nu degeaba reversul nostalgiei reprezintă o altă ipostază a aceleași memorabile performanțe: să putem s-o luăm mereu de la capăt, recidivând cu dezinvoltură și speranță. M-am întristat de fiecare dată, ispășind în tainițele sufletului pentru smintelile pe care am fost nevoiți să le cuprindem cu mintea. Și m-am bucurat mereu și frumos, când puținele vorbe și cuvinte cu care am fost creditați ne-au vegheat fericirile intens plănuite. Acum, înfipt ca un ciot în apusul soarelui, vă trimit ultima scrisoare spuzită cu zigzagurile singurătății mele, asmuțind asupra voastră, cavalerește, efectul ei de piramidă.
Suntem la sfârșit. Încep Sărbătorile…
Mereu înainte. Ne înăbușim în strânsoarea unei ierni ce se-anunță a fi dintre cele mai lungi. Vine sfârșitul lumii?
„N-are cum, zice doda Lina lu Gore-al Miroanii, muiere care a petrecut singură multe la viața ei, n-are cum să se termene toate, așa, dintr-o dată, că ne-am cam învățat cu viața și-ar fi păcat să ne-o reteze careva tomna acum când am scăpat și io de griji și de năcazuri. Copiii s-au făcut mari și-s plecați în lume, pământul nu-l mai pot munci și asta nu mai e acum o rușine, de alte ălea m-a iertat Dumnezeu, mânc de-o vreme și cam puțân, e bine, ce mai… Vorba lu bietu socru-miu, ăl de s-a întors pe jos de la Stalingrad: Bă, ăl mai important lucru pă lumea astă e să te scoli de noapte și s-o apuci pe linie la vale. Dacă răzbești să faci lucru ăsta în fiecare zi, n-are cum să nu se vadă sporu…” Așa și noi, sfidând mai vechi concensii și tabuuri, am încercat de vreo câteva săptămâni bune, să vă supunem unor obligații suplimentare. Lumea gorjenească s-a vrut, presată pe pagina de ziar, a fi un semn care să ne confirme, o scrisoare pe care primind-o să înțelegeți că nu v-am uitat. Demult, în vremuri grele, un dascăl de țară încherbase o revistă în care închipuia cu litere frumos desenate o limbă desăvârșită și asta, numai din cauza prieteniei care-l bântuia zi și noapte. Revista Amicul poporului apărea pe la 1898 în Bălăneștii Gorjului. Dascălul de țară, om de mare fală între semenii lui, se numea Lazăr Arzoceanu și-i învăța carte pe copii la Școala cu Vultur. Îndemnul dascălului Lazăr Arzoceanu din Bălănești, înscris pe prima pagină, la vedere și pentru a fi luat în seamă de toată lumea, era hotărât și destinat să relanseze nădejdea și speranța: Mereu înainte.
E și azi greu, vremurile-s tot tulburi și nu ne rămâne nici nouă decât să mergem înainte. Cu fervoare lăuntrică, fiecare pagină de ziar adăugită celor anterioare, înseamnă de fapt cam cât un pahar de apă dăruit din inimă celui care străbate viața pe-o arșită absolută. Cuvintele se sufocă înfricoșate la gândul că cineva le-ar putea zădărnici vreodată, jerfa lor născocind totdeauna doar întrebări și răspunsuri. E încă bine, deasupra noastră izbucnește o noapte valpurgică. Vine un An nou…
Scrisori melancolice. Lumea gorjenească – o alternativă la neputința noastră în fața călătoriilor elective pe care le întreprindem de-o vreme, încercând să justificăm nedumerirea și insinuarea unora care pretind că pentru fiecare, întoarcerea acasă înseamnă doar o aventură prelinsă peste amintirile unei vieți petrecută de cele mai multe ori printre străini. Venind acasă nu facem decât exercițiul aducerii unor măgulitoare onoruri oamenilor și locurilor din mijlocul cărora ne-am desprins curajos, interpretând fiecare cum ne-am priceput magnifica simfonie a consacrării într-o lume zadarnică și neiertătoare. Sufocați parcă de înghesuiala acestei lumi care nu ne-a aparținut niciodată, venim mereu acasă, unde amintirea copilăriei pare a ne înflăcăra din nou imaginația, îndrăznind a visa iarăși la învolburate planuri hăituite însă de tic-tacul dezacordat al timpului rămas atât de puțin la dispoziția fiecăruia. Paginile desenate cu litere de plumb povestesc în scrisori melancolice despre viețile noastre și ale celor lângă care am petrecut lumea. Strânse la un loc, încearcă să dea contur și coerență favorabile unei lumi virile, victimă doar a prea multor ambiții deșarte și a eforturilor unei frenezii de a fi totdeauna strălucitori. Existăm într-o ordine imaginată mozaicat, evocându-i amețitor de amănunțit culorile deja difuze de prea multă expunere, despărțirea de trecut e scandalos amplificată și ecourile unor vieți demult exilate sunt așternute confuz pe o listă de așteptare lucioasă ca un anteriu.
Scriem pagini fabuloase, desenăm stele nemuritoare, jucăm în spectacole fanteziste, declamăm versuri stranii, dezvelim statui vulgare, colportăm informații deseori incomplete și ne plângem mereu de ingerințele de neocolit ale climatului oficial. E o intoleranță consacrată care nu face decât să fim furnizorii de drept ale unor sugestii ornamentate fără cusur, dar care nu convin de loc imperativelor acestor vremi. Lumea gorjenească rezistă din nou primelor impresii. De la înălțimea unor amvoane pitorești, ca o pedeapsă demonstrativ sinceră și inspirată, coboară colocvial peste uimirea noastră iluzia unor sfaturi dezinteresate, răstălmăcind cu eleganță mai vechile promisiuni. Pe peroanele lustruite și ele de atâta așteptare, în onorurile plăsmuite îndatoritor de bătrâna fanfară a orașului, deprindem de fiecare dată rafinamentul sărbătorii desăvârșite în acordurile căreia naivitatea ne este copleșită de amintiri. Pe coridoarele vechi arondate celebrului Muzeu fără pereți, îmbrăcați în redignote închiriate cu ziua, aliniați solemn și simetric între zidurile unui cortegiu acompaniat de o muzică divină, rememorăm emoționante amintiri, răscolind în gând detalii exclusive peste care s-a așternut o încredibilă rugină fără contur și volum. Descoperim uimiți lumea unei orfevrerii dezafectată, încremenită încă în vitrinele de pe strada mare și ne salutăm ceremonios ca și când am mai exista.
Și totuși, lumea gorjenească există încă în sufletul fiecăruia dintre noi, cu ambiții multe și aparent naive, reclamând performanța. Această lume e sărbătoarea în jurul căreia ne învârtim într-o aceeași horă, cu mișcări elegante și ritmuri epuizante.
Lumea gorjenească e astăzi ca o inimă de Nicodim, pe care demult a îngăduit să ne-o asumăm ca pe o marcă, justificându-ne încă o dată speranța…
Vasile VASIESCU
