Suntem la o răscruce de inimi. „Gorjeanul” – ziarul de suflet al oltenilor de pretutindeni –, împlinește o sută de ani. E ceva! De un veac bătut pe muchie, iată, până astăzi 15 martie 2024 – când încercăm să pășim curajoși peste pragul nesperat al atâtor lumi învelite frumos în miile, zecile de mii de pagini desenate cu litere de plumb doar cu scopul nemărturisit de-a cuprinde pentru eternitate istoria unor clipe de viață care, neapărat, ar trebui încă să ne intereseze și să ne privească în mod deosebit –, o gazetă de provincie, inventată de un ziarist inimos și cu har, Jean Bărbulescu, ajuns pe meleagurile Gorjului trimis parcă de Dumnezeu, apare cu o constanță fericită și ajunge încă în casele multor cititori întocmită atent pe hârtie de ziar.
Într-o lume sufocată tehnologic, în care mijloacele de informare de tot felul se calcă pe picioare fără menajamente, faptul că ziarul se tipărește pe hârtie e o performanță și o îndrăzneală fără de margini, astăzi când totul, sau aproape totul, ne este la îndemână și stă doar în gestul alunecării unui deget în stare să gliseze o dată cu interesul nostru pe ecranul cât un pod de palmă al aparatelor cu telefon, de care am devenit atât de dependenți, neputându-ne lipsi de ele nici ziua, nici noaptea, ajunși aserviți prin contract și iremediabil deformați sufletește. E trist!
Dar ce e încă bine, e că toate lucrurile astea se întâmplă în chiar timpul vieților noastre. Altfel…
Ne înăbușim de tot în strânsoarea unor vremuri dintre cele mai de neînțeles din ultima sută de ani. Vine sfârșitul lumii? „N-are cum”, zicea ieri la „La Zamfir” pe terasă, sub un soare de primăvară ca și cea din anul trecut, venită prea din vreme și fără un scop anume care să ne convină și nouă, dacă tot ne-a găsit încă pe bătătură,… „n-are cum”, zicea doda Lina lu Gore-al Miroanii, muiere care a petrecut singură multe la viața ei, „n-are cum să se termene toate așa dintr-o dată, că ne-am cam învățat cu viața și-ar fi păcat să ne-o reteze careva tocmai acum, când am scăpat și de griji și de năcazuri.
Copiii s-au făcut mari și-s plecați care pe unde-au apucat prin lume, pământul nu-l mai pot munci și asta deja nu mai e o rușine, de alte alea m-a iertat Dumnezeu, mănânc de-o vreme și cam puțin, e bine, ce mai…
Vorba lu bietu-socru-miu, ăl de veni acas pe jos de la Stalingrad: Bă, al mai important lucru pe lumea asta e să te scoli de noapte și s-o apuci pe linie la vale. Dacă răzbești să faci lucru ăsta în fiecare zi, n-are cum să nu se vadă sporu”.
Așa și noi, uitându-ne cu atenție doar la jumătatea plină a paharului, v-am pus la cazne gândind că Sărbătoarea ce-am apucat-o acum e semn că mai e loc și se mai poate încă pune țara la cale.
Demult, în vremuri grele, un dascăl de țară încherbase o revistă în care închipuia singur, cu literele de mână ale limbii române, o altfel de lume și asta grație doar prieteniei ce-o purta oamenilor, pe care-i căuta cu obstinație spre a le insufla nădejdea că se poate oricând și oriunde să le fie și altfel și lucrurile să meargă mai bine.
Revista „Amicul poporului” apărea la sfârșitul veacului al XIX- lea în Bălăneștii Gorjului, iar dascălul de țară se numea Lazăr Arzoceanu și-i învăța carte pe copii la Școala cu Vultur. Îndemnul dascălului, înscris pe prima pagină, la vedere și pentru a fi luat în seamă de toată lumea, era hotărât și destinat să relanseze încă o dată nădejdea și speranța: „Mergem înainte”. Un sfert de veac mai târziu, exact acum o sută de ani, Jean Bărbulescu – Director și Proprietar al Ziarului Gorjanul – își așternea hotărât gândurile tot pe prima pagină albă a gazetei pe care tocmai se pregătea s-o dăruiască oamenilor, încrezător în steaua lui, în ceea ce avea să facă și în Dumnezeu: „această lucrare să reprezinte o oglindă fidelă a județului nostru, constituind o călăuză neapărată a tuturor ramurilor de activitate”.
Și încheia, consumându-și cu folos puterea de muncă într-un proiect pus în slujba celor în mijlocul cărora venise șă-și petreacă viața: „îl doresc aducător de mai multă râvnă la muncă dreaptă, pentru desăvârșirea unității culturale și mai ales sufletești a neamului românesc, căruia îi închin neînsemnata mea lucrare”.
E și azi greu, vremurile-s tulburi și tocmai de aceea, singura noastră șansă este să mergem înainte și să continuăm a ne ține de îndemnul pe care l-au transmis înaintașii noștri, adevărate personalități ale locului care au confirmat peste timp cu lucrarea lor și, mai alea, prin felul în care și-au petrecut viața printre oameni, în cinste și onoare, dedicați muncii și interesului pentru semenii lor.
N-avem altceva de făcut, nu e cazul să inventăm roata, ceea ce trebuie să facem e doar să luăm aminte și să-i cinstim, să le păstrăm amintirea.
Și acest lucru nu-l vom putea duce la bun sfârșit decât dacă vom continua ceea ce au pus ei la cale acum o sută de ani.
Vom fi, oare, în stare ca prin munca noastră să reprezentăm „o oglindă fidelă a județului nostru”? Și o călăuză de nădejde pentru a face față cunoașterii „tuturor ramurilor de activitate”?
Au trecut mai bine de cincizeci de ani de când, într-o dimineață nesperat de limpede, înfățișindu-se parcă special dinaintea noastră, așteptam cu o emoție de nedescris să ne vedem numele în Gorjeanul de-atunci, în Gazeta Gorjului.
Domnul Sevastian Popescu era redactorul care ne băgase în seamă și îngăduise în paginile ziarului și „cronica noastră” la o antologie întocmită de Ion Caraion, cuprinzând poezii dedicate lui Constantin Brâncuși de mai mulți dintre poeții lumii.
Norocul ne-a surâs atunci de-adevăratelea. Și poate un alt noroc a făcut ca viața să ne poarte în cu totul alte locuri, îndemnându-ne să ne fi ocupat de alte lucruri.
Târziu, într-o vară plină de promisiuni, acum… un sfert de veac, ne-am încercat puterile inventând, pentru sufletul nostru, o Lume gorjenească cu pretenții de revistă de cultură, la care încă ținem necondiționat, și-am mărșăluit apoi, Pe branțuri de sticlă, vreo câțiva ani buni prin actualitatea Gorjului pe care un amic, demult de tot, s-a încăpățânat să o preseze între foile unui ziar.
Iată-ne, acum, într-un colț de pagină din Gorjeanul, ajuns nesperat la o cumpănă fastă atârantă curajos între două veacuri, cu aceeași Lume gorjenească, încercând să ținem pasul într-o nouă actualitatea a Gorjului și umblând, de va fi cazul, tot Pe branțuri de sticlă, printre oamenii unei alte lumi care se reinventează în fiecare zi cu puterea neștiută încă a inimilor noastre.
N-avem încotro, mergem înainte…
Vasile VASIESCU
