Lumea gorjenească – Istoria – o afacere de familie…

2207

De loc din Tismana Gorjului. Absolvent al Liceului de Artă de la Târgu-Jiu, a terminat la București sculptura la clasa profesorului Aurel Vlad, reprezintă tânăra generație de artiști plastici dispuși să-și asume serios studiul istoriei și să ne-o ofere transpusă în cariatide de piatră și de bronz, prin imaginea celor mai reprezentative personaje care s-au remarcat nu doar pe câmpul de luptă, dar au rămas definitiv în conștiința și memoria colectivă ca fiind repere îngăduite unanim, capabile să răzbească dezinvolt peste timp, onest și definitiv. S-a născut în… 1984, are deja la activ câteva lucrări de for public la Tismana, Rovinari, Târgu-Jiu, Ocnele Mari, Craiova și București., dar și în… Marea Britanie, și-a întemeiat o familie frumoasă care-l face și mai responsabil, are două fetițe gemene a căror mamă e și ea sculptoriță și e îndrăgostită la rându-i de… marile figuri ale istoriei.
L-am cunoscut cu ani în urmă într-un simpozion de sculptură, mi l-a prezentat la superlativ sculptorul Paul Popescu, care-i îndrumase primii pași în anii liceului, și mi-am dat seama că avea o calitate pe care nu o au mulți artiști – făcea loc în jurul lui, oferind spațiu de manevră admiratorilor de moment care-i rămâneau apoi fideli, urmărindu-l ca la spectacol și uitând politicos de ceilalți colegi de breaslă, titrați, cu buletine vechi și cu CV-uri pe măsură și aduse la zi, aflați și ei cu treabă, cot la cot, pe același… altar al artei.
Cu o ținută lucrată ambițios după modelul ilustrat ideal în paginile de album cu veche sculptură grecească, cu un zâmbet totdeauna politicos afișat curajos la vedere, cu mișcări sigure și vorbe puține, capabil să asculte până la capăt și să vrea să și înțeleagă vorbele interlocutorului, e în stare să stabilească apoi, de fiecare dată, un raport clar, fără jumătăți de măsură, cu lucrurile pe care urmează să le facă precis, cu ambiție dezinvoltă și să le ducă definitiv la un bun sfârșit previzibil.
Numele lui de catalog e Valentin Duicu și el deja figurează în tabla de materii a realizărilor de interes public în domeniul sculpturii, alături de nume mari, confirmate, care contează și ocupă pe drept primele locuri în economia oficială a dărilor de seamă asupra „activităților depuse”, dar și pe listele de premianți.
Ei bine, tânăr fiind, poate cel mai tânăr, Valentin Duicu s-a înscris în 2011 la un concurs greu cu un… Cioran modelat cu talent și-a câștigat detașat bătălia pentru un spațiu ca lumea, la intersecția unor bulevarde nou amenajate urbanistic în inima unui București care are încă mare nevoie de repere „ilustrate” artistic cu profesionalism și care să fie și acceptate unanim de toți locuitorii orașului. Emil Cioran, așezat de Valentin Duicu în mijlocul unei piețe civice din capitală, reprezintă o lecție de adevărată „artă și cultură” la îndemâna tuturor celor care trec zilnic pe lângă el, îl recunosc și-l salută cu respect, încercând să fie solidari și să înțeleagă corect mesajul artistic cu care tânărul sculptor încearcă să-i stârnească, nu fără emoție și dintr-un interes nelipsit de o anume moralitate. Deja cotropit zdravăn de viață, în anul Centenarului Unirii, a reușit să o deseneze în bronz pe Regina Maria și s-o așeze cu ceremonial de grad zero tocmai în îndepărtata Anglie, la Ashford, localitate unde ea s-a născut și de unde istoria României și țara însăși pare că se vede altfel și poziția noastră europeană e înțeleasă ca fiind asemenea cu a celorlalte țări civilizate, cu care am cam avea toate datele să ne comparăm. Să fie și acesta rostul artei? Și în felul acesta partida să poată fi recunoscut câștigată și aplaudată generos la scenă deschisă? Atunci, de bunăseamă, tânărul nostru ambasador într-ale artelor, sculptorul Valentin Duicu, merită cu prisosință toată considerația noastră. Interesat la modul cel mai serios de istorie, rămas fascinat cu adevărat de marile figuri intrate definitiv în conștiința neamului românesc, a participat curajos la concursurile importante de sculptură monumentală pentru transpunerea în bronz a unor personalități de rezonanță deosebită pentru noi – Ionel Brătianu, Regele Mihai, Ecaterina Teodoroiu. Și de fiecare dată, proiectele cu care s-a prezentat au contat în discuțiile de la masa juriilor de specialitate, situându-l pe locuri de performanță, acumulând puncte multe și aprecieri demne de luat în seamă. Oricând, Brătianu, Regele Mihai sau Ecaterina Teodoroiu semnate de sculptorul Valentin Duicu își pot găsi un loc în orice comunitate românească, loc pe care să-l cinstească și să-l înnobileze istoric și artistic. Rămânând cu cartea de istorie la îndemână, amintim și faptul că, tot în anul Centenarului Marii Uniri, tânăra sculptorița Elena Nucă, soția prietenului nostru, l-a închipuit fericit în bronz în plin centrul Bucureștilor pe generalul Bertholet, „francezul cu inimă de român”. Iată de ce ne încercam în titlul paginii noastre cu un titlu ușor… romantic. Se vede bine că, în familia Duicu, istoria poate fi considerată pe drept cuvânt o afacere de… familie. E puțin lucru?! E de colea?
„Am deja lecturi… Pentru simpozionul „Drumuri brâncușiene” de la Craiova, unde mi-am propus să-l scot din piatră pe Marin Sorescu, am citit „cu dalta-n mână” cam toate poeziile marelui poet. Când am fost nevoit „să-l scot în lume” și la București pe Cioran, a trebuit să mă pregătesc serios, ca pentru examen, și-am citit cât am putut și recunosc sincer că m-a fascinat opera lui. Nu mai vorbesc de primul ministru Brătianu, de Regele Mihai, de Ecaterina Teodoroiu… Pentru ei am parcurs serios pagini întregi, fascinante, din istoria României. Până și despre generalul Bertholet s-a citit cu glas tare în casa noastră. Cum să le faci ca lumea, credibile, dacă nu știi cât de multe lucruri despre personajele pe care vrei să le întruchipezi artistic?”
Mă gândesc la faptul că tânărul nostru sculptor, la câte lecturi are și la cât talent poate etala cinstit la o masă unde se joacă cu „cărțile pe față”, și pe care-l știu că pierde vremea și la sală de două ori pe săptămână, se poate lua de guler cu oricare dintre „postgiboniștii” de astăzi, ajunși la vârste onorabile și care încă-și mai caută de drum în sculptura contemporană românească.
Palmaresul lui artistic e impresionant și numele lui e deja pe buzele multora, la unii la modul admirativ, la alții cu ele ușor învinețite de invidie.. Și când te gândești că mai are timp bun de lucru până să împlinească… 40 de ani! Îl așteptăm atunci cu o mare expoziție de sculptură, care să dea întreaga măsură a talentului lui și să-l confirme definitiv ca pe un adevărat artist-creator. Aud că sunt deja primării ale unor comunități importante care și-l revendică în a-l avea pe liste viitoare de… Cetățeni de onoare. Cred că orașul Tismana ar trebui să se gândească serios la acest lucru și să-i facă și rost de o comandă serioasă de monument care să-l ambiționeze să ne dovedească la toți că „mereu acasă” e o formulă imbatabilă și de ținut minte oriunde te-ai afla pe lumea asta. E de pus la încercare… Mai ales că la Tismana sunt oameni de toată isprava și cu pretenții… culturale, care-au avut la masă totdeauna oaspeți de vază din tot arealul românesc. Mă gândesc în primă abatere, de exemplu, la un monument Coșbuc…
Până acum sculptura lui Valentin Duicu se dovedește a fi o creație ce urmează liniile unui program pe cât de serios, pe atât de ambițios ca anvergură artistică. El e în sculptură prototipul prozatorului tânăr care abordează dintru început romanul mare, cu personaje multe, cu poveste și cu o acțiune amplă care trebuie urmărită până la detaliu. Ca să dăm un exemplu cât de cât concludent și de pe „plaiurile noastre”, mă gândesc la scriitorul Petru Dumitriu, care la 36 de ani „defecta” din România și avea deja o operă românească care-i pusese în dificultate pe mulți dintre contemporanii lui. După Evenimentele din Decembrie 1989 s-a întors în țară, e adevărat, sub auspicii politice care nu l-au avantajat și nici măcar nu ne-am gândit să-l invităm la Târgu-Jiu, în orașul în care, la Colegiul „Tudor Vladimirescu”, a fost în toți anii de învățătură mereu primul dintre premianți. N-ar fi rău să ne gândim să-i dăm o idee sculptorului, încă nevorbită prin nicio „cancelarie românească”, și să-l facă el pe scriitorul Petru Dumitriu pentru totdeauna din bronz frumos patinat. Ni l-am revendica onorabil și cu profit cultural într-un moment când lumea literară și chiar cititorii par să-l fi uitat, ștergându-l din tabla de materii frecventată atât de neîndemânatec în aste timpuri încâlcite moral și politic.
Sculptorul are experiență cu scriitorii… L-am întâlnit acum câțiva ani buni, traversând neatent unul din marile bulevarde ale capitalei, încrezător și vesel nevoie mare, cu un dosar cu șină destul de voluminos la subraț.. Mai avea de luat o semnătură și-l făcea pe Marin Preda în bronz. N-a fost să se mai întâmple… Comanditarul, un primar de sector apropiat și de cultură, a pierdut în alegeri scaunul instituției în iureșul democratic ce se năpustise ca din senin pe malurile domoale ale Dâmboviței. Noul venit era să fie mai de la oraș. Nu avusese la școală „organ” pentru țăranii din cărțile lui Marin Preda. Așa că scriitorul stă și astăzi resemnat în atelierul sculptorului nostru și așteaptă un alt comanditar.
Prin dispariția neașteptată a lui Paul Popescu, am cam rămas fără sculptori „la fața locului”. Se avântă unii în scaunele puterii, dar, din păcate, nu-i califică decât un dosar de cadre, subțire și acela, și n-au operă… Și slabă nădejde. I-a cam lăsat și… mijlocu’. Singurul rămas la timonă, deocamdată, cu lucrări confirmate, e doar sculptorul nostru… Să-i facem loc acasă, măcar la sărbători și să ne ținem de el…
Cum spuneam, sculptura lui Valentine Duicu are la raft doar personaje ca lumea, care excelează pe toate planurile. El nu face lucruri. Le-a lăsat altora… E, ceea ce se cheamă în branșa lor, un… profesionist. Și are mai mereu planuri… „Iarna asta îl fac pe Paul Popescu. Vreau să-l fac frumos ca să moară toți de… necaz. În primăvară-l „turnăm” și-l așezăm cu „acte-n regulă” în fața galeriei. Cu ocazia asta îi schimbăm și numele. O să se numească, prozaic și comun, Galeria de artă Popescu. Doar că numele nou al galeriei noastre va trebui onorat printr-o prestație artistică pe măsură. Să mai vedem” …
Să mai vedem !…
Vasile VASIESCU

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here