– „Cine are puști, cine are pistoale, cine are arme, le predă până mâine dimineață!
Ploua mărunt, pisălog, o țârâitură infernală, și era frig, un frig igrasios, cu un miros de mucegăială. Cerul era vânăt și cețos, bătea un vânt subțire, usturător, care te plesnea cu ploaia măruntă, peste obraz, niște ciori se aciuiaseră într-un salcâm desfrunzit și lepros și cârâiau zgribulite în răstimpuri, întrerupând ordinile date alternativ de cei doi ofițeri de securitate, tineri, înfipți în cizme pe scările de piatră ale primăriei. Își ridicaseră gulerele la mantăi și întorceau capul ferindu-și fețele de biciuială ploii piezișe. Tăranii se îngrămădeau jos, în curte, la picioarele scărilor, stăteau nemișcați, neclintiți, uzi, ieșeau aburi din dimia săină a hainelor lor țesute în războaie de lemn și erau negri la față, nerași, cu priviri vinete, rele, erau toți urâți sau urâțiți de muncă și de nevoi și de înăcreală mută”.
Și astăzi „plouă mărunt, pisălog, o țârâitură infernală” se prelinge ca în visele noastre cele mai urâte peste o capitală de țară, parcă lăsată cu bună știință de izbeliște, la îndemâna câtorva îndrăzneți ai timpurilor „de azi”, care-o înghesuie nepermis de curajos și de cinic, într-un staul rămas prea strâmt și prea la capătul lumii.
Lumea-i tristă și ea, mărșăluind fără țintă pe străzile orașului mânjit iremediabil de sus până jos, în mașini de ultimă generație așteaptă resemnată altă lume, care ar avea treabă multă dar stă tolănită confortabil și se pune la curent, pe îndelete, cu știrile cel mai noi livrate de radiourile care mătură curajoase pământurile și oamenii, pe care n-ajungem niciodată să le cuprindem de-adevăratelea, iar în case, altă lume stă și ea degeaba și așteaptă pensia, făcând socoteala zilei de mâine, aplicat, cu seriozitate maximă și cu sentimentul neapărat al datoriei cinstit împlinite.
Nu batem mai departe, ni s-au atrofiat gândurile care altă dată zburau voinicește spre „te miri ce” și spre „te miri unde”, acum, toți ca unul, la grămadă, asudăm stând pe loc, derobându-ne de orice competență.
Și pe vremea asta tristă, pusă parcă definitiv la stâlpul infamiei, există, totuși, un telefon salvator de la capătul altei lumi, boierești, cotropită de cărți și de planuri capabile să întâmpine cu calm și liniște viitorul care, surprinzător pentru unii, va trebui să ne aparțină și nouă.
– Ce faceți?…
– Să trăiți, Excelență!, ce să facem, prefirăm viață, stăm degeaba la bloc, da’ nu ne lăsăm neam de trebile pe care am fost învățați să le facem de mici. Ne-am spălat de dimineață pe ochi cu apă rece de la robinet, am luat deja și ceva-n gură, da’ pe fugă, să nu bată la ochi c-am avea de toate, ne-am dat apoi pe îndelete, cu răbdare, la un țoi de rechiu de-al din butoiu’ de la linie și-acum facem ceva treabă, pe lângă casă, dăm la vite, la păsăret, facem focu-n sobă, da’ legumim la lemne că s-aude că iarna asta-i lungă rău, ieșim la poartă să vedem și noi de ultimele știri, nu care cumva să se fi întâmplat ceva pe lume fără de știința noastră, că știți dumneavoastră că la noi rușinea-i mare, țăranul român a fost totdeauna „racordat” la tot ce se-ntâmplă pe peste tot și dacă a fost cazu’, la o adică, a acționat…, că n-a putut sta degeaba niciodată și uite unde-am ajuns… Excelență, am rămas tot țărani, da’ numa-n gând și tot ca-ntr-un vis ne înhămăm și la treabă. Încolo-i, ca pe… geam. Negură mare…
La capătul firului nevăzut e scriitorul Dinu Săraru, ultimul tăran din Slătioara, cu care stăm des de vorbă, umblând mai mereu la cuvintele și la vorbele de-acasă, așa cum le-am auzit pe linie la Bălănești, care și ea a rămas goală, fără țărani și fără fumuri la majoritatea caselor îngropate într-o ceață deasă și-ntr-o uitare fără margini. Trist!
Pe scriitorul Dinu Săraru îl știu de mult. L-am citit de la prima-i carte cu țărani pe care ne-a dat autograf chiar în 1974, la apariție, bucurându-ne și noi dimpreună cu alții pentru premiul Academiei pe care l-a luat „din prima”, răsplătindu-i în sfârșit pe toți țăranii Slătioarei de sub poalele munților Căpățânii cu o diplomă binemeritată, așezată la loc de cinste, sub icoana cu busuioc și cu candelă, pe pereții multor case din care s-au tras personajele romanului.
În timp, am adunat pe unul din rafturile cu cărți de la noi de-acasă, cam toate edițiile romanului „Niște țărani”, vreo 14 la număr după știința noastră, toate cu autograful scriitorului, apărute de-alungul anilor care mai de care mai frumoase, spunând definitiv și durabil aceeași poveste a țăranilor noștri în tiraje impresionante, care la o socoteală sumară depășesc de mult mărimea, atâta cât mai e ea, a clasei țăranilor de la noi, dispărută parcă de pe lumea asta…
S-au adunat multe romane scrise de Dinu Săraru, înainte și după Revoluția, care-a mijlocit întrarea noastră pe cai mari într-o lume capitalistă cum numai la noi putea prinde, vorba țăranului: „așa ceva nu se există!” Ba, iată că există și s-a făcut în așa fel ca să piară toți țăranii din tabla de materii a truditorilor, singurii de pe la noi învățați cu munca.
Romanul politic de mare succes „Clipa” și trilogia „Dragostea și Revoluția” („Toamna roșie”, „Cei care plătesc cu viața”, Speranța”), apoi alte două romane cu și despre țărani („Iarba vântului”, „Crimă pentru pământ”), a urmat apoi o altă trilogie a „Ciocoilor” zilelor noastre („Ciocoii noi cu bodyguard”, „Ultimul bal la Șarpele roșu”, „Carnavalul cătușelor”), și mai de curând, romanele scurte, de buzunar, moderne, după tipicul cărților de succes din occident („Ura din ochii vulpii”, „Corrida”, „Marele premiu la Monte Carlo sau dedublarea”), dar la fel de adevărate și de profunde. O viață de om petrecută la masa de scris, printre personaje adevărate cu care ne-am întâlnit și noi negreșit și nu numai pe stradă sau la televizor, totdeauna ocupând funcții importante în viața politică sau culturală a cetății, și dăruindu-ne, în sfârșit, mult așteptatul „Jurnal” al personajului controversat care a fost omul și scriitorul Dinu Săraru și pe care ne-am ambiționat și l-am lansat și noi, într-o zi de Sărbătoare nesperată, în casele noastre de la Bălănești, cu oameni dornici șă aibă cărți cu autograf, pe care să le citească și să devină „cu acte-n regulă” mai deștepți decât alții.
Prin 2002, pe când ocupa scaunul de director general al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București și când la noi, la Târgu Jiu, directorul nostru de-atunci, actorul Marian Negrescu, întâmpina tot felul de piedici întru deschiderea Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, l-am căutat pe domnul Dinu Săraru și l-am rugat să ne dea la mână o scrisoare de favoare, ceva, ajutor cu care să răzbim în sfârșit și să intrăm în lumea selectă a orașelor cu teatru pe strada mare, și-am primit o… scrisoare de dragoste, scrisă cu gândul la marea actriță care a fost Elvira Godeanu, de loc de-a noastră și care dă greutate și speranță de-atunci instituției care încă poartă numele ei.
Transcriem pentru cei interesați textul pe care ni l-a scris atunci, de mână, scriitorul Dinu Săraru:
„Elvira Godeanu rămâne una din fascinantele personalități ale teatrului românesc, o mare Doamnă, din stirpea celor ce lasă în urmă o tulburătoare trenă de parfum nostalgic.
Am cunoscut-o bine și i-am fost prieten mai tânăr, onorat să fiu primit în apartamentul și la masa ei, princiare, și mai ales să o ascult istorisându-mi o viață care încă așteaptă cartea meritată.
Am avut privilegiul să o invit la teatrul meu, Teatrul Mic, la atâtea premiere, dar și la premiera Scrisorii pierdute, ea fiind mărturia încă în viață a gloriei Coanei Joițica din spectacolul celebru al lui Sică Alexandrescu. Ea care, inițial, l-a refuzat pe Camil Petrescu, directorul Naționalului când i-a propus rolul:
– Camil, nu joc!
Și Camil a sancționat-o exemplar luându-i leafa de societară a Naționalului pe o lună.
Toamna, când s-a întors, convinsă de eroarea făcută s-a dus la Camil Petrescu în audiență:
– Camil, joc!
Târgul Jiului poate fi mândru pentru că teatrul său poartă numele fermecătoarei, unicei oltence Elvira Godeanu”.
Această pagină ar trebui pusă la vedere, într-o ramă boierească, „spre știință”, în holul Teatrului din orașul lui Brâncuși, ca să nu uităm de unde-am plecat și cu cine, și mai ales să ne ambiționăm să ținem „steagu’ sus”. Aviz diriguitorilor de azi ai instituției teatrale, la care ținem cu toții necondiționat, instituția fiind cuprinsă, de-o vreme, de bolile… copilăriei, funcționând doar de ochii lumii, ca o grădiniță de cartier cu program redus. Păcat!
Mai zilele trecute, ne-a sunat de la țară nea Gore-al lu’ Andrița din neamu’ Toropilor și ne-a zis c-a luat la mână din nou cartea “Niște țărani” de-o are de la scriitor și că prima pagină l-a îndemnat să se gândească serios la timpurile de le petrecem astăzi, și că-i pare rău că era prea mic, da’ ține minte, când a fost cu ăl bătrân să predea pușca de venise cu ea din război…
I-auzi, domnule, la ce se gândesc țăranii din ziua de azi care mai și citesc în timpul liber !…
Ne vedem des cu scriitorul Dinu Săraru, da’ pe fugă, are treabă mai mereu, scrie săptămânal într-un blog de la Adevărul, stăm de vorbă în casele Domniei-Sale din Cotroceni, dar și la noi, la bloc, pe Camil Ressu colț cu Dristorului, ne vedem, mai ales vara, la Slătioara și la Bălănești, în pridvoarele noastre boierești pe care le-am moștenit de la părinți și avem mai mereu nostalgia viitoarei primăveri. Suntem amândoi de… stânga.
Îi mulțumim pentru întâlnirile noastre de Sărbătoare, care ne fac bine și ne conving de fiecare dată că viața-i frumoasă și că merită petrecută cu îngrijire și cu prieteni.
Acum, că suntem toți hotărâți să ne ținem ca lumea la sărbătorile care tocmai bat la ușile noastre de creștini, îi dorim marelui scriitor să fie sănătos, să aibă spor pe ogorul literelor românești și să se bucure că are mulți cititori.
La mulți ani! Sărbători fericite și un An bun!
Vasile VASIESCU
