O toamnă de poveste spânzură, atârnată la vedere, deasupra întregului cartier Cotroceni din București. Covoare nesfârșite de frunze colorate darnic de Dumnezeu te întâmpină la intrare pe peroanele caselor boierești aliniate la strada mare. Într-una din ele locuiește și pictează doamna Maria Mihalache Blendea, căreia, la ceas de mare Sărbătoare, îi transmitem de la Târgu-Jiu urarea noastră de „La mulți ani, cu sănătate multă și cu bucurii”. Doamna Blendea a împlinit pe 22 octombrie… 90 de ani. Lumea gorjenească-i face o reverență cu inima… Pentru cititorii noștri transcriem un interviu luat Domniei-Sale acum aproape douăzeci de ani. Eram la București în 14 iunie 2002 și era bine…
„Am simțit că noi, românii, suntem în stare să facem lucruri deosebite în competiție cu alții”
– Sunteți născută în Moldova, la Averești, lângă Roman. Regăsiți frumusețea locurilor copilăriei moldave la noi, la Gureni, lângă apa Bistriței noastre?
– Am să încep prin a vă spune ceva foarte frumos… M-am născut într-un sat din Moldova, unde peisajul e îmbrățișat de dealuri și de păduri, cu pomi mulți care îmbracă frumos un relief foarte expresiv. La Gureni, locul impune de la prima întâlnire, e maiestos, seamănă cu oamenii, crestele și stâncile munților au o anume duritate și oamenii, revin iar la ei, au împrumutat ceva din peisajul acesta. Au o frumusețe interioară și ceea ce am remarcat de prima dată e că sunt foarte ambițioși și foarte sensibili. Sunt chiar hipersensibili, pentru că dacă nu-i iei îndeajuns în seamă, nu le spui un cuvânt bun atunci când simt nevoia sau, Doamne ferește!, îi neglijezi cumva, toate astea îi fac să devină vulcanici și să ți-o servească în față, fără menajamente.
– În școală ați avut un dascăl de desen care v-a îndemnat spre o carieră artistică?
– La liceul din Roman, profesoara mea de desen mă aprecia foarte mult, dar n-aș putea spune că m-a influențat foarte tare, ea m-a făcut să capăt o anume încredere în mine. 
Artele plastice le-am urmat pentru că am dorit eu acest lucru, l-am dorit cu ardoare, foarte mult. În orașul anilor mei de liceu nu exista un muzeu de artă, veneau din când în când diverse expoziții, ocazionale, dar ce m-a marcat în mod deosebit a fost pictura Episcopiei din Roman. Mă duceam deseori la biserică și mă pierdeam cu privirea și cu ochii minții în lumea fantastică a personajelor cu aură ce sălășluiau într-o domestică înțelegere pe suprafața zugrăvită cu temperă a zidurilor atât de frumos afumate. Mă captiva acea lume a culorilor. Cu muzeul, cu opera de artă expusă m-am întâlnit la Iași. Îmi plăcea să desenez…
– Cum de ați ales artele decorative?
– La institut, atunci, anul I era comun, după care era nevoie să optezi pentru o secție. Cu toate că îmi plăcea pictura, pe care am urmat-o în continuare, profesorii m-au influențat, și nu numai pe mine, pentru că secția de arte decorative era la început… Am optat pentru textile, dar lucram împreună cu colegii de la artă monumentală. Mă interesa ce făceau ei, așa că pictura mi-a rămas mereu aproape.
– Ce dascăli v-au îndrumat pașii la început?
– Erau atunci Ștefan Constantinescu, Paul Miracovici, Ghiță Popescu, Gheorghe Lovin, era Mac Constantinescu la ceramică, el îl cunoscuse pe Brâncuși, și era profesoara mea Maria Pană-Buescu, care studiase și ea la Paris și care, împreună cu Mac Constantinescu, ne țineau niște prelegeri despre artă foarte captivante.
– Care dintre colegi au confirmat în timp?
– Uite, l-am avut coleg pe Vasile Pintea, un pictor și un grafician foarte bun de la Timișoara…
– Are un album frumos editat de curând în condiții grafice excelente…
– Așa e, l-am văzut și eu, lucrurile astea se fac foarte greu acum. Apoi, tot de la Timișoara e Virginia Baroiu, la București sunt Rodica și Lazăr Iacob. Dintre cei de la pictură îl amintesc pe Ion Nicodim, pe Ariana Nicodim, care mi-a fost și studentă pentru că eu ajunsesem între timp asistentă la textile.
– Doamna Ariana e olteancă de-a noastră…
– Sigur, de pe la Balș, numai olteni peste tot…
– Dar pe domnul Blendea cum l-ați cunoscut?
– Eram amândoi studenți, ne-am împrietenit în facultate. Blendea era foarte serios și studios. Intra dimineața în atelier și lucra toată ziua. Ei, pe la sfârșitul anului, ajunseserăm să ne plimbam și noi pe cheiul Dâmboviței…
– Era frumos?
– Era… Lucra foarte mult. Și eu la fel, noi am luat foarte în serios școala.
– Generația dumneavoastră n-a prea avut timp…
– N-am avut timp. Era perioada de după război, erau greutăți mari, eram dornici să acumulăm cunoștințe multe despre meserie. A fost frumos!…
– Cum a fost prima întâlnire cu satul Gureni?
– A fost foarte interesantă. Umblaserăm deja prin lume albă și la Gureni, acasă, ne-a dus Vasile Blendea, sculptorul și unchiul nostru, împreună cu mătușa de la Târgoviște. Satul era frumos, parcă era pictat, dar casa noastră nu arăta prea bine, cei care o folosiseră, de fapt statul, o cam lăsaseră de izbeliște. Era, cred, după 1965. Am început s-o reparăm, să ne ducem mai des și acum venim și stăm mult vara. E foarte frumos și plăcut!
– Prima expoziție personală?
– Prima personală a fost o expoziție de… pictură, la galeria Simeza, în 1969.
– De ce pictură?
– Pentru că țineam foarte mult să fac pictură și în anii aceia încă nu prea erau expoziții de artă decorativă. Erau anualele, era trienala, la care participam și eu cu tapiserii. Dar pictura era altceva. Îmi era mai aproape de suflet.
– Cum a fost la vernisajul de la Simeza?
– A fost lume, colegi, a vorbit Vasile Drăguț, și el tot oltean, a vorbit Horia Horșia, Dan Grigorescu mi-a scris în catalog… A fost interesant. Am expus o pictură destul de abstractă, mergeam spre o stilizare anume…
– Ați fost destul de zgârcită cu publicul de-a lungul anilor…
– Da, poate dintr-o anume exigență mi-am impus un mai mare autocontrol, poate și faptul că eram asistentă la institut impunea o altfel de responsabilitate față de ce expuneam și eram conștientă că trebuia să mă prezint bine și în fața studenților mei. Acum, cred că am fost ușor exagerată, dar am participat la toate expozițiile de grup din țară și nu numai. La institut eram foarte ocupată, catedra, lucrul cu studenții mi-a luat mult timp și eu am făcut munca aceasta cu mare dăruire. Eram la catedră cu Titina Călugăru, Petre Dumitrescu, Maria Pană-Buescu…
– Ați avut sentimentul că munca aceasta v-a răpit din timpul creației?
– Activitatea didactică mi-a răpit foarte mult timp, poate și pentru că am fost prea conștiincioasă. Erau și profesori care veneau și lucrau cu studenții o oră-două, după care plecau și lucrau în propriul atelier. Eu poate că am fost prea conștiincioasă, dar nu-mi pare rău. Am dat prea mult școlii, am și lucrat mult, dar a fost așa, ca o dulce amânare…
– Spuneți-mi câteva nume de studenți pe care i-ați avut.
– Mariana Oloier, Cella Neamțu…
– Cella Neamțu are o tapiserie frumoasă chiar la Prefectură, la Târgu-Jiu.
– …Ritzi Iacobi. Apoi Claudia Mladin și Carmen Moldovanu, tinere din ultima generație care s-au remarcat de curând. Traian Boicescu de la Râmnicu Vâlcea și… Valer Neag, iată…
– Povestiți-mi de prima ieșire în lume, cum a fost impactul cu marea artă?
– În 1966 am reușit să obțin o specializare cu o bursă în Italia. M-a fascinat întâlnirea cu arta occidentului, chiar și acum retrăiesc emoțiile momentului. Cum am ajuns la Roma, la început am fost descumpănită, dar după aceea, după ce-am intrat la Academia di Belli Arti, la clasa profesorilor Marcello Avenali și Luigi Montanarini, și după ce-am simțit că lucrările mele sunt apreciate, am prins curaj, am simțit că noi, românii, suntem în stare să facem lucruri deosebite în competiție cu alții. Am fost atunci la Roma cu Gheorghe Achiței și cu Nicolae Sava. Muzeele și monumentele văzute au reprezentat totul. Am venit acasă cu un entuziasm extraordinar, simțeam că pot face ceva. Atunci am expus pictură în prima personală.
– Dar întâlnirea cu covorul oltenesc v-a influențat în vreun fel?
– Da, dar această întâlnire a avut loc încă din anii studenției. În cadrul atelierului făceam niște documentări foarte interesante și bine gândite de profesoara Maria Pană-Buescu, care ne-a învățat ce înseamnă covorul tradițional românesc, ce are specific în mod deosebit. Am făcut deci studii serioase despre covorul oltenesc înainte de-a ajunge la Gureni și la Tismana. Știam deja ce înseamnă folclorul și cum trebuie să-l folosești în compozițiile de artă decorativă. Am cunoscut-o pe Aurelia Ghiață și am simțit lucrările ei foarte inspirate și frumos interpretate, asta apropo de cum trebuie asimilat folclorul. Aurelia Ghiață a fost un mare talent. Una dintre artistele ale cărei lucrări m-au impresionat a fost și Viorica Iacob care face o tapiserie cu mare profesionalism, inspirată, sensibilă, știe să facă foarte bine un carton care obligă persoana care-i transpune lucrarea să facă ceea ce-și dorește, nu lasă nimic la întâmplare. Lucrări de referință pentru tapiseria românească au făcut pictorii Nicodim, Almășan, Ciubotaru și Gabrea la Teatrul Național.
– Dumneavoastră cum ați căpătat comanda pentru realizarea Anotimpurilor de la Muzeul Crișurilor din Oradea?
– În 1969 a fost un concurs inițiat de ministerul Culturii pentru decorarea scării monumentale a palatului baroc. Au participat nume de referință: doamna Ciupe, Grațiela Stoichiță, Geta Brătescu, Ileana Balotă, Eva Suto, Zizi Frențiu și eu. Fiecare a prezentat câte un proiect separat, fără o temă impusă anume, într-o manieră abstractă. La un loc însă lucrările nu erau unitare. Și atunci s-a dat drept temă Anotimpurile, care să se integreze arhitecturii clădirii fără să se substituie decorației barocului și astfel să nu devină cumva agresivă tapiseria, integrându-se mai ales coloristic. Eu am făcut mai multe proiecte, asta și pentru că sunt mai conștiincioasă și vreau să fiu cât mai perfecționistă. Proiectul meu li s-a părut că e mai unitar și că rezolvă mai bine și plăcut tema. Și astfel am ajuns să proiectez și să realizez ansamblul celor opt tapiserii, transpunând trei dintre lucrări: Primăvara, Vară I și Vară II, toate în suprafață de mai bine de 30 de metri pătrați, celelalte rămânând să fie realizate de Ileana Balotă, două dintre ele, și de Grațiela Stoichiță, Ariana Nicodim și Eva Suto, câte una. Acest ansamblu de tapiserii a reprezentat la vremea respectivă o lucrare serioasă și m-am bucurat să remarc după mai bine de… 30 de ani că ele au îmbătrânit frumos. Cele trei lucrări ale mele, recunosc că stau și acum bine pe pereți, pentru că e ceea ce am gândit eu, au o unitate stilistică pe care am încercat să o imprim întregului proiect.
– Anul trecut ați expus alte tapiserii împreună cu lucrări de pictură chiar la Muzeul Crișurilor din Oradea. Cum a fost întâlnirea cu ele după atâția ani?
– Revederea a fost extraordinară, am fost chiar emoționată când le-am văzut pentru că, în timp, au căpătat o anume patină, au o căldură, sunt mai unitare în culoare. Mă gândeam cum vor sta lângă celelalte, mai noi, și spre surprinderea mea am constatat că există acea unitate atât de necesară trecutului unei opere. Există o continuitate în ceea ce privește culoarea. Ele s-au integrat armonios chiar și cu lucrările realizate în ultima perioadă într-o tehnică mixtă, mai modernă. O astfel de lucrare am oferit-o muzeului din Oradea, care a plăcut și va fi expusă permanent. Mi-a făcut mare plăcere să le las o lucrare de altă factură de data aceasta.
– Cum au arătat lucrările de pictură lângă tapiserii?
– Este prima oară când expun pictură și tapiserie la un loc, mi-a fost și puțin teamă… Dar cromatica lor și desenul pe care-l folosesc eu în tapiserii completează fericit pânzele pictate. Cred că am reușit…
– A fost greu lângă pictorul Constantin Blendea?
– Nu mi-a fost greu, nu… Noi am comunicat bine și eu am învățat foarte multe lucruri de la Blendea, de ce să nu recunosc… Pictura noastră nu seamănă însă, fiecare și-a urmat drumul lui.
– În expoziția de la Târgu-Jiu aveți o singură natură statică, nedatată însă…
– N-am prea multă natură, dar am lucrări de genul acesta în atelier. Lucrarea de care vorbiți este una mai veche pe care am avut-o expusă chiar în prima mea expoziție. Țin la ea…
– Expuneți multe tablouri de la Gureni, executate în ultimii ani.
– Da… Dimineața, la Gureni, lumina e extraordinară. Pictez totdeauna cu mare plăcere când am posibilitatea să fiu numai cu gândurile mele. Da… Pictez împreună cu Blendea… E ca și cum am merge la peisaj…
– La Târgu-Jiu ați adus lucrările după ce au fost expuse la Palatul Mihail din Craiova. Cum a fost?
– Muzeul de Artă din Craiova e somptuos, am fost primită de domnul director Paul Rezeanu, care e foarte priceput și știe să conducă, e într-adevăr o prezență și știe ce vrea.
– A și avut noroc…
– E adevărat, dar noroc au și alții… La fel și la Oradea, domnul director Chiriac e un om de artă deosebit, sensibil, foarte prezent și cât am putut observa eu, cei din jurul lui, colaboratorii, țin la dânsul. E mare lucru. Drept dovadă că muzeul arată foarte bine. Și la Oradea și la Craiova a fost foarte multă lume la vernisaj, lucru care m-a bucurat. La Craiova au vorbit doamna Anca Vlad, domnul Paul Rezeanu, doamna Ioana Vlasiu. Au fost Viorel Mărgineanu, Cella Neamțu, foști studenți, mulți tineri. O întâlnire agreabilă.
– Asta înseamnă că la Târgu-Jiu ați fost întâmpinată cu mai puțină căldură?
– Dimpotrivă… A fost lume foarte multă, gorjeni veniți chiar și dintre cei de la București. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost însă faptul că au participat oameni politici de-ai locului – prefectul și președintele Consiliului Județean. Și ei au luat cuvântul și am înțeles că pe lângă problemele economice și politice care le ocupă mult din viața de zi cu zi își fac timp și au aplicație pentru cultură. Atmosfera generală a fost plăcută, m-am simțit, într-adevăr, ca acasă.
– Ce urmează? Sper să nu așteptăm iarăși prea mulți ani până la o nouă prezență expozițională.
– Nu… De altfel văd că primesc invitații. Dl. director Bulei mă invită să deschid o expoziție la Târgoviște, sunt invitată apoi la Iași, și m-aș duce la Iași pentru că sunt moldoveancă și mi-aș dori o expoziție acolo. Apoi, cine știe, poate expun și la Roman, în orașul adolescenței mele. Și în cele din urmă, sper ca anul viitor, să deschid o expoziție cu tapiserie și pictură, poate separat de data aceasta, la București, la Muzeul Național de Artă al României. Ar fi un pariu, un examen pe care, sper, să-l câștig și să-l trec cu bine.
– Ei bine, toți cei de la Târgu-Jiu abia așteptăm să deschideți expoziția de la București, la Palatul Regal. Ar fi un motiv în plus să dăm buzna în capitală, să ne mai vadă și pe noi lumea…
Vasile VASIESCU
