Vorbeam la telefon până când ne uita Dumnezeu…
-„Hai să trăiești, bă, nea Popescule!”, era deja o formulă de întâmpinare pe care sculptorul o agrea, gândindu-se cu ușoară nostalgie la vremea când la ușa atelierului de la Târgu-Jiu oprea mașina neagră a primăriei și din ea cobora cu protocol chiar șeful instituției cu pricina: „Hai să trăiești, bă, nea Popescule!” Aveau nevoie de el… S-a luat din scurt cu viața, de dimineața până noaptea târziu, a lăsat urme peste tot pe unde a trecut, a făcut case ca lumea, i-a învățat carte și meserie și pe alții, a avut prieteni. A avut și dușmani cu care s-a purtat de cele mai multe ori cu o dezarmantă indulgență. La fiecare proiect a intrat în mod inevitabil într-o concurență profesională cu toți ceilalți, de fiecare dată ocupând poziții onorabile, stârnind ușoare orgolii. A fost și a rămas un solitar de-o onestitate imaculată, imparțial și cu patima onoarei. A fost un bun camarad și un prieten adevărat.
A fost?
Poate dintr-o premoniție nedeslușită s-a crezut invulnerabil și s-a luat la trântă cu viața într-o luptă prea dreaptă, încrezător în steaua-i singură și enervant de luminoasă. A ars ispășind după canon…
„Vorbeam la telefon și împărțeai mai mereu dreptatea. Și cu ce te-ai ales? Ți-a fost foarte greu în ultimul an, ai pătimit de-adevăratelea în Săptămâna Mare, ultimele Sărbători de Paște ți-au fost potrivnice, apoi te-ai cerut iar la spital, agățat de-o ultimă nădejde… Telefonul nostru de pe urmă ne-a fost întrerupt brusc, fără milă și fără speranță. Dragă prietene, în Amintire, îți trimit cu poșta de seară câteva pagini răzlețe din jurnalul în care am desenat pentru tine, cât de frumos m-am priceput, felii din viața pe care ai petrecut-o dimpreună cu noi. Zbaterea ta va continua și în lumea în care te-ai dus.
Fie-ți memoria binecuvântată!”
Rândurile de mai sus reprezintă gândurile mele triste, însăilate greu în paginile ultimei scrisori pe care i-am trimis-o, într-un moment complet nefericit, sculptorului Paul Popescu, altfel prieten devotat și răspunzător de propria-i viață cu asupra de măsură, când umbra morții cuprinsese deja bună parte din silueta lui de călător-gospodar prin lumea asta atât de nerecunoscătoare și lipsită de onestitate.
Paginile mele de jurnal, care ne-au acompaniat de-a lungul atâtor ani buni și în care ne-am promis, nu de puține ori, chiar „marea cu sarea”, se dovedesc atât de sărace, neputând să răspundă pe deplin profundei noastre nevoi de înțelegere asupra acestei lumi încadrată strict și atât de sever între hotare nesfârșite și meschine, îngrădind-o definitiv, cu vocație autoritară și fără speranță. Transcriu, la întâmplare, un text care-i prefața una din expozițiile cu care ne-a surprins ca și în alte nenumărate rânduri…
Roua de pe statui
,,Au trecut deja, iată, aproape cinci ani de zile de când sculptorul Paul Popescu, „vizionar și orgolios”, urmărit de himera propriului travaliu artistic, învăluia parcă într-un abur de vis sălile vechi ale muzeului de artă din parcul târgujian împrejmuit cu statui brâncușiene. 
Atunci, martori la o paradă sobră și elegantă, încercată egoist de răscumpărarea amplu arhitecturată a ceea ce dă statut stării de zbor, eram invitați să priveghem împreună înaltul spectaculos cu care devora întinderi dezlănțuite vertical, ilustrând într-o manieră clasică memoria ludică a unui viitor desprins din context.
Ni se confirma încă o dată opera de mare ispravă a unui sculptor susținându-și cu înverșunare nestrămutata-i încredere în adevărul epic al planurilor lui artistice, deasupra cărora stăruie de-o viață cu dârzenie și cu forță creatoare, inventând în marmură personaje ale căror forme își asumă cu maturitate o desăvârșită autenticitate, marcă a personalității sale fascinată de libertate și de idealul perfecțiunii absolute. Anul Brâncuși ne prilejuiește în chiar luna martie o nouă întâlnire cu sculptura lui Paul Popescu, de data asta în spațiile generoase ale Muzeului Județean „Alexandru Ștefulescu”, sub semnul omagiului declarat adus amintirii „părintelui sculpturii moderne”. Întâlnirea de-acum pare a fi expresia nemărturisită a unei răzbunări artistice personale, speranțele sculptorului, persecutat la un moment dat de câteva personaje slujind public fără vreo performanță notabilă memoria locală a lui Brâncuși, renăscând cu și mai multă pasiune, oferindu-ne cu generozitate prilejul încă unei sărbători reușite.
Această expoziție, dăruită urbei nu fără un anume interes strategic la 140 de ani de la nașterea sculptorului Brâncuși, se vrea acum a fi un duet conceptual artistic surprins într-o relație complementară, încărcată referențial cu diverse reprezentări identitare ale unui program artistic identificabil. Totul e o convenție în structura căreia își află locul lucrări de factură lirică descrise plastic cu minuțiozitate de adevărat orfevrier, dar și imagini modelate minimalist, abandonate unei esențializări filtrate cu vigoare și autenticitate implicită. O anume stare urmărită în datele ei figurative, încărcată cu amintiri și nu lipsită de melancolie, încearcă să reconstituie portretul și personajele într-un scenariu îndrăzneț, cu o viziune nouă asupra spațiului convențional supus și el unor noi redimensionări estetice. Cu identitatea rămasă nealterată de timp, inocența personajelor belle-epoque tulbură astăzi cotidianul retușat și el nu fără abilități boeme și ușor teribiliste. Strada mare oferă posterității valori și idealuri certificate de un trecut legitimat istoric. Readus în actualitate, demersul acesta cultural apare ca o justificare a ceea ce încercăm să definim artistic în concordanță cu performanțele ideologice ale timpului pe care-l petrecem ușor defazat față de parcursul lui cotidian. Între oglinzi, această imagerie de curte semnifică regretul unor vremi încă nedelimitate explicit, limbajul artistic al sculptorului depunând singur mărturie despre o realitate încă slab conturată estetic. Ansamblul expozițional aflat în armonie simultană cu proporțiile spațiilor susținute simbolic și de cele câteva zeci de tablouri pe care noi i le-am desenat din prietenie, aflate și ele în sumarul Muzeului, dezvăluie cu inteligență o lume plăsmuită cu emoție bine temperată, cu muncă susținută și cu farmec interior. Totul e o pledoarie în favoarea canonului universal al unei sculpturi ideale capabilă să emane simultan și adevărul imaginii perfecte, dar și frumusețea inefabilă a unei realități intrinseci. Urmare acestui nou ecleraj compus astfel de artist, cu siguranță vom ține seama de acum înainte de efortul lui nobil de implicare arhitecturală, perspectiva monumentală fiind aceia sub exercițiul căreia va trebui și noi să ne situăm. În proximitatea unei sculpturi de Paul Popescu ești plăcut surprins cu câtă discreție pare a se integra între traiectoriile luminii naturale, urmărind mereu un dialog cromatic familiarizat deja cu celelalte entități plastice așezate împrejurul ei. Ordinea cosmică este singura modalitate de a-i contextualiza Lucrarea, compoziția în sine radiind armonii aururale, premeditând impactul cu eventualele subtilități abstracte subsumate cu bună știință secțiunii de aur. În lumina exuberantă a unei dimineți ideale, suprapunerile cromatice revendicate de perfecțiunea unică a gestului artistic par a fi umbrele diafane ale unor boabe de rouă așternute efemer sub lumina sugerând transparența mermorei de o spectaculozitate dumnezeiască. Pare că avem parte încă o dată de inefabil în dozaje exclusiviste”. (Târgu-Jiu, martie 2016)
Scot din context câteva fraze care, acum, par a se constitui într-o adevărată profesiune de credință. Purtam dimpreună, în urmă cu ani buni, o discuție despre ceea ce urma să devină un proiect la care a ținut cu toată inima – simpozionul de sculptură Drumuri brâncușiene de la Craiova, pe care n-a reușit, din motive independente de voința lui, să-l ducă la bun sfârșit decât preț de două ediții. Avea, de bunăseamă, nostalgia locurilor copilăriei și ale adolescenței craiovene…
„Te rog să mă crezi, am început să încărunțesc de-o vreme, asta ca să nu recunosc „în faţa naţiunii” că mă cam simt cuprins cu bătrâneţea, dar şi-acum când plec de-acasă, de la Bulzeşti, după ce trec s-o văd pe muma, ca să-mi confirme ea din ochi că-i încă bine cu viaţă, mă surprind plin de emoţia descoperirii oraşului când ajung cu maşina deasupra Şimnicului şi dintr-o dată văd şi cuprind roată toată Craiova cu străzile şi cu marile ei bulevarde de-acum, despletite până dincolo de linia orizontului, şi mi-e din ce în ce mai greu să o îmbrăţişez pe de-a-ntregul cu privirea-mi streşinită de podul palmei umezită de aceeași vie emoţie a copilăriei. Chiar am vorbit o dată cu Marin Sorescu despre această unică emoţie, atât de adevărată şi numai a noastră, a celor plecaţi în lume de pe uliţa plină de praf aurit a Bulzeştiului. Şi din aceste motive, m-am apucat să răzbesc în piatra de care-am avut noroc la împărțeala de ne-a făcut-o doamna primar la începutul lunii august când am început simpozionul, tocmai această poveste unică şi atât de bine ştiută de fiecare bulzeşien. Un copil descoperind lumea marelui oraş cu toată fiinţa, legănat încă de carul cu boi şi vegheat cu totul de dragostea fără de preț a mumei împovărară de griji, de nevoințele vieții, dar și de anii atât cât au putut să se petreacă. Carul, şi eu, şi muma, toți laolaltă în Amintire, vom rămâne, sper, în veci, atârnaţi în buza de piatră a Craiovei. Asta înseamnă, ca să-l parafrazez iar pe Sorescu din poemele volumelor lui „La lilieci”, că ne-alegem, suntem aşezaţi bine, undeva deasupra, ca untdelemnul”…
Poimâine, joi, 18 noiembrie, e ziua Lui. Ar fi împlinit… 60 de ani. Vă așteptăm pe toți la Galeriile de Artă Târgu-Jiu din str. Traian, nr 27, la întâlnirea cu opera lui și cu a câtorva dintre prietenii care-i sunt aproape la o așa zi, în Amintire. Întâlnirea va fi mai toată ziua, mai cu seamă spre ora 15, respectându-ne între noi, dar mai ales asumându-ne condițiile impuse de timpurile nefaste pe care le petrecem.
Vasile VASIESCU
