Lumea gorjenească – Cu pictorul Hutium în Sala de așteptare

1306

Scap nevătămat din strânsoarea giratorului de la Tudor și mă reped cu toată viteza pe bulevardul Republicii, fost I. C. Brătianu până în 1948, și abia găsesc un loc în parcarea din Piața Gării Târgu-Jiu. „Dom’le-ți dai dumneata seama, nu mai e loc unde să-ți lași mașina nici acum, când n-are aproape nimeni nevoie nici de tren, nici de gară. Da, încă-i bine !… Io am apucat timpurile de coboram din tren ca boierii și luam pe ales o birjă de mă ducea la trap până-n poartă. Să fi văzut cum se da muscalu’ jos de pe capră, îmi potrivea cu îngrijire scărița la picioare numa’ cu mâna dreaptă, io-i strecuram banii-n mâna stângă de-o avea special pregătită, îmi ducea bagaju’ până-n fața ușii, mă saluta cu toată deferența și pleca mulțumit în trap domol. Și tot făcea praf de mă punea în poziție să-l înjur în gând, da-mi trecea repede și intram vesel în casă și-mi îmbrățișam cu afecțiune maximă muierea și copiii. De, veneam din delegație… Ce timpuri!“
Mă văd nevoit să renunț la povestea interlocutorului meu, altfel om ca lumea, pentru că trage la peron mult așteptatul accelerat de București. Număr cu oarecare strângere de inimă persoanele care coboară. Sunt vreo șapte. Iar pe peron mai suntem… cinci. Plus șefu’. Așa arată astăzi animația gării la o oră de vârf. Suntem în „anul de grație“… 2021.
Acum cincizeci și ceva de ani, eram copii de la țară, veniți la oraș să învățăm carte și măcar o dată pe săptămână ne făceam curaj, fugeam de la internat, săream gardul Liceului nr. 2 și dam o raită prin gară să căscăm gura la lume și, mai ales, să ne vadă și pe noi cineva. Câtă lume venea atunci de la București, peronul devenea neîncăpător, iar la geamuri stăteau ca-n vitrină, la vedere, călătorii ce urmau să ajungă noaptea la Petroșani, iar dinspre ziuă la Cluj Napoca!
Luam și noi miros de gară, vedeam lumea și puteam să-i facem cu mâna. Acum…
Să facem puțină istorie… Prima linie de cale ferată cu tren s-a inventat la noi în 1854 și s-a petrecut pe ruta Buziaș – Oravița. La Târgu-Jiu, primul tren a intrat în gara nou construită la 1 iulie 1888, după ce se hotărâse printr-o Convenție încă din 1874 să se lege Țara de Austro-Ungaria cu un drum de fier pe Defileul Jiului. La Târgu Cărbunești, trenul ajunsese la jumătatea lui ianuarie 1888, apoi, tocmai de 1 aprilie 1916 a răzbit până la Bumbești Jiu, la 4 noiembrie 1941 era la Meri, iar de 1 noiembrie 1948 se termina cale ferată până la Livezeni. Și tot așa, până am răzbit munții. Gara veche a fost demolată și s-a construit o alta nouă, modernă, care să răspundă nevoilor de „ultimă oră“ ale orașului.. Se întâmpla să se inaugureze la 23 august 1989, adică după mai bine de 100 de ani de la prima sărbătoare.. Și, iată, după nici 30 de ani, am ajuns să ne putem lipsi și de tren, și de gară, așa cum am reușit să renunțăm la multe în ultima vreme. Gara are spații complet nefolosite, abia dacă parterul mai e de trebuință, etajul cu Sala de așteptare, cu vedere pe două din laturile mari spre oraș și spre lumea largă, e acum un spațiu „complet excedentar“, tocmai bun de… închiriat.
Cu ceva ani în urmă, m-am gândit să inventăm în acest spațiu, așa-zis neconvențional, o… galerie de artă care să se cheme chiar așa: Galeriile de Artă „Sala de așteptare“. Spațiile generoase, cu lumină naturală din belșug, cu vedere și în „curtea interioară“, trebuiau să comporte o amenajare cât de sumară ca să poată fi mobilată corespunzător cu lucrările vreunui artist în stare să „spargă gheața“.
M-am gândit că, într-o astfel de situație, cel mai potrivit pentru o așa ispravă cultural-artistică ar fi pictorul Florin Hutium. Am pus țara la cale împreună și prietenul nostru s-a pus pe treabă și pe 23 august 2019 – la 30 de ani de la inaugurarea gării – ne-a invitat la vernisajul expoziției sale „Visul unei nopți la gară“, cuprinzând lucrări de pictură cât să umple tot etajul.
Locomotive din toate timpurile și de mărci încă nedeslușite, vagoane vechi de marfă, drezine pentru plimbat oficialități și delegații în interes de serviciu, vagoane elegante pentru călători veniți din toată lumea, ansamble și subansambluri învechite fără vreo trebuință, piese de schimb gata ruginite, scule de tot felul, semafoare de diverse forme cu geamuri frumos colorate, traverse cu șinele aferente pentru orice ecartament, ceasuri specializate în a da ora exactă pe meridianul nostru, uniforme de ceferiști în timpul serviciului, genți încăpătoare pentru nași, chipiuri de culoarea vișinei putrede pentru șefii de gară, legitimații speciale și câte și mai câte, aranjate pe pânze de mari dimensiuni, în culori asortate ca să facă față unei posibile ceremonii rezervată doar invitaților cu disponibilitate recunoscută pentru o astfel de întâlnire fastuoasă cu arta într-o… Sală de așteptare.
Șeful gării, căruia-i mulțumim încă o dată, a îmbrățișat din prima ideea și a obținut toate aprobările de la șefii mai mari, a onorat întâlnirea chiar o oficialitate de la județ, guvernul a avut un reprezentant din partea instituției prefectului, primarul orașului n-a putut să vină, s-a dat drumul la prieteni și totul a fost nemaipomenit. Pictorul Hutium a făcut istorie mai bine de o lună în spațiile Sălii de așteptare din Gara Târgu-Jiu.. El a demonstrat tuturor că are lucrări pentru un întreg „muzeu imaginar” al căilor ferate, care să ofere clipe de reală bucurie oricărui călător cu bilet în regulă, în stare astfel să ajungă cu bine la capătul unei călătorii de pomină.
Timpul, din ce în ce mai rar sugrumat de trecerea doar a câtorva trenuri, ne lasă să ne bucurăm cu imaginație, ascultînd glasul roților închipuind o liturghie cosmică, un strigăt de bucurie, multiplicate de prietenul nostru pe simezele din noua Sală de așteptare, ajunsă dintr-o nevoie unanim recunoscută Galerie de Artă Contemporană. Florin Hutium e primul care ne-a arătat că se poate. Au trecut trei ani de când ne-am permis această inițiativă. Din păcate, timpul n-a lucrat pentru noi. Motive ar fi multe, consumate propagandistic în spațiul public sufocat de o liotă de cronicari plătiți cu ziua.
Cine se simte înzestrat cu talent și are vocația prieteniei încât să fie în stare să se afișeze cu ultimele etape ale creației pe simezele lungi ale Sălii de așteptare? Filiala artiștilor din localitate are astfel de resurse? Așteptăm… De atunci, de la performance-ul întâmplat la Gară, pictorul Florin Hutium a avut multe expoziții: la Galeria de Artă a filialei UAP din Târgu-Jiu, la Muzeul Județean ,,Alexandru Ștefulescu”, la galeriile de artă din Craiova, la Drobeta Turnu-Severin. Temele au fost atît de diverse încât a surprins de fiecare dată, rodnica lui inițiativă neîngăduindu-le multora dintre colegii lui de breaslă să fie în stare să mai confirme cu „o voce” cât de cât distinctă. Hutium a reușit să-i sufoce într-un labirint încredințat generos unor mitologii a căror înțelegere cere cunoaștere și har. Afișe de expoziții cu titluri de felul: Transbestiarium, Democrația decesului, Paralelogara, 12 povești toxice, Rinocerii, Imaginațional, Omagiu asumat, Retrospectiva numărul 66, au anunțat „iubitorii de artă” interesați că pictorul nostru e împotriva unor descrieri clișeizate, rudimentar-fastidioase și că polemica lui represivă nu e decât o invitație la competiție, ce implică obligatoriu o anume distanțare responsabilă între actanții zilei, prizonieri de drept ai unui organism abulic, greu încă de salubrizat.
Evidenta lui opțiune angajantă îl salvează și-l definește ca fiind un aristocrat în stare să-și asume mai mereu prerogativele „muncii de jos”. Rămâne un neîncadrabil, un „reacționar” capabil să convingă doar prin excesul crezului lui artistic, de care rămâne permanent preocupat. E deja o instanță în stare să asigure generos o „linie de plutire” chiar și „desantiștilor” confuzi, retori ai unor blesteme itinerante.
Florin Hutium a împlinit 66 de ani și e un artist discret care-și interpelează de fiecare dată singurătatea spre a-și dovedi sieși că doar multiplicând la nesfârșit imaginile cotidiene poate rămâne mereu într-o actualitate „modernă”.
Recunoscându-i meritele nu facem decât să deslușim celor sincer interesați intimitatea nevinovată a unui pictor angajat, capabil să dea măsura preocupărilor lui imperios rezumate și susținute artistic de o vibrație autentică.Florin Hutium – un univers cu multe răspântii, cu o memorie asediată, cu un discurs solar. Florin Hutium – un eretic de dreapta. Pentru el, pictura e un exercițiu de permanentă revoltă, care-l păstrează intolerabil în dobândirea a ceea ce s-ar vrea un statut convenabil într-o posteritate îngrijit pregătită.
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here