E o duminică de sfârșit de vară, viața curge în continuare pe muchie de cuțit, în curtea mănăstirii Icoana e o liniște aburindă cu miresme de flori și de iarbă uscată, leandri ca niște candele umplu cu lumină ferestrele unei lumi așezată cu fața spre rai, se aud doar măicuțele citind din vechile cărți despre sfinți presați între paginile desenate de sărbători. Buzele credincioșilor murmură rugăciuni și jurăminte, Dumnezeu stă singur la fereastră cu brațele așezate pe creștetul lumii, e miezul unei zile de vară amirosind a flori de fum, mai vechile acatiste stau uitate în rama icoanelor însoțind iar și iar nădejdea zilei de mâine și doar păsări mari, albe, păzesc orizontul îmbătat cu parfum de regina nopții.
În rugăciunea noastră de astăzi despre dragostea lui Dumnezeu, în vecii vecilor să înălțăm Domnului cu vrednicie și cu dreptate, Tatălui și fiului și Sfântului Duh…
„dumnezeu, dumnezeu, dumnezeu / dintotdeauna, azi, mâine, mereu / bate un clopot și are dangătul greu // se scutură crinul, atât de frumos miroase / îmbrățișările noastre se-aprind singure în case / duminica-i lungă, perdelele-s trase // dumnezeu a uitat fereastra deschisă la rai / lumina face cercuri în paharul cu ceai / icoanele cântă în cel mai frumos grai”
Stau în grădină la umbra altarului mănăstirii Icoana, glasurile măicuțelor spuzesc aerul cu vorbele lor ca niște prapuri dintr-o ceremonie de sărbătoare, e duminică și paginile cărții poetului Constantin Preda se așază și ele ca un câmp plâns de rouă peste privirea noastră lacomă, parcă dintr-o noapte de vis rămasă uitată-ntre pleoape. Parafrazându-l, toți poeții au parte de vieți năprasnic de frumoase, zi-lumină îmbrățișați doar cu dragoste, până-n amurgul ca o carafă cu vin învechit în petale de mac: „iubita mea frumoasă ca o icoană din mănăstirile de peste prut / ai văzut vreodată un înger, spune-mi ai văzut? / toată purpura verii stă ascunsă la tine-n sărut // de fiecare dată când vine vara, mă simt neputincios până la istovire / cum se desface o caisă coaptă cu coaja atât de subțire?/ iubita mea frumoasă ca o candelă ce arde într-o mănăstire // de fiecare dată când vine vara, îi simt crucea prea grea / atâta nemărginire a pus dumnezeu în ea / iubita mea frumoasă ca un șipot de cișmea // iubita mea frumoasă ca o icoană din mănăstirile de peste prut / spune-mi, ai văzut vreodată un înger, ai văzut / toată purpura verii stă ascunsă la tine-n sărut”.
Pe poetul Constantin Preda nu l-am cunoscut personal, cum s-ar spune… I-am urmărit poezia încă de la începuturi, era un tânăr năbădăios și reușise performanța să atragă atenția tuturor, devorând abil gloria unui alter ego mereu revoltat pe toată lumea, ducând pe brațe resemnat, cu talent unanim recunoscut, poezia, ca pe o rugăciune aruncată fără protocol la malul unei mări deloc agitată. Intrat pe ușa din față în establishmentul poeziei, s-a bucurat de recunoașterea și aprecierea dezinteresată a ultimilor granzi vigilenți, susținându-l cu patetism, aproape agitatoric, fără rezerve și definitiv în tot ceea ce deja însemna marca unei elevații – prerogativă intangibilă capabilă să legitimeze dezmățul alegoric al metaforelor. Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Marin Sorescu – sunt doar câțiva dintre cei care l-au denunțat lumii literare pe tânărul Constantin Preda ca fiind un poet adevărat, nerăbdător să se întrebuințeze cu credință, înfruntând curajos partiturile obosite ale unora sau impresiile altora, afiliate ostentativ.
Raportându-se mereu la mai vechile modele ale poeziei, scrisul lui a evoluat precaut, jocul de cuvinte și imagini fiind destinat unei ars poetica întruchipând trufaș măreția solemnă a versurilor atinse de aripa gloriei.
„sunt prea îndrăgostit, sunt prea-nsetat de viață / eu cred că poezia-i o eternă dimineață / o carte de rouă din care dumnezeu ne învață // sunt prea îndrăgostit, sunt prea nebun, sunt prea rebel / port în urechea stângă, din cozi de cireșe, un cercel / eu și picătura de vin rubiniu suntem la fel // sunt prea îndrăgostit, sunt prea nu știu cum să spun / un clocot de viață atât de nebun / ba curcubeu, ba ploaie mocănească, ba taifun // sunt prea îndrăgostit de clipele care se scurg / eșarfa mea plutește singură prin burg / un fluture plânge-atât de frumos, în amurg”.
Cu poșta am primit dinspre Craiova cărți de poezie de la Constantin Preda cu care ne-am răcorit sufletul, reușind aproape dureros și surprinzător să coborâm în memoria unor sentimente sub fascinația paralizantă a neașteptatelor împerecheri de cuvinte.
Să-i spunem și noi că se află în deplină siguranță pe întinsul câmpiei cu poezie contemporană și că oferta lui de fiecare zi, de-o viață, ne face, cu precauțiunile de rigoare, să credem că am înțeles bine rostul acesteia.
Vorba poetului: „niciodată n-am mai băut un asemenea vin”
Poetul – o Biblie cu litere de zăpadă…
*
Zburăm cu gândul deasupra unui București încă prăhopit sub căldura lunii lui august. Pictorul craiovean Aurel Petrescu, altfel prieten apropiat nouă și galeriei FilipArt – Bălăneștii Gorjului, a fost promovat profesional de o instituție muzeală cu ștaif – Muzeul Național al Țăranului Român. A fost ales să inaugureze noua Galerie Nouă, un alt spațiu care să motiveze oarecum îndrăzneața politică a programelor expoziționale promovată de echipa managerului Virgil Nițulescu. Așa se face că Aurel Petrescu vine din nou la București, de data asta cu lucrări de mari dimensiuni, într-un proiect cu Semne și Simboluri, care împreună cu expozițiile deja pe simeze ale pictorilor Gheorghe Anghel și Eugen Raportoru întregesc un discurs plastic al artelor contemporane imaginat la MNȚR, nu fără o ușoară notă funambulească în integrarea acestora cu elementele de certă tradiție țărănească existente în muzeu. E ca o reîntoarcere explicită într-un imaginar serios și grav, chestiunile controversate urmând a fi tranșate, invocând doar pretinsele interese culturale imposibil de neglijat. Un comando format din scriitorul Nicolae Marinescu – directorul revistei craiovene Mozaicul – și din criticul de artă Marius Tița a părut de la început sincer interesat și favorabil pictorului.
L-am remarcat și noi acum câțiva ani într-o expoziție la Galeriile de Artă din Târgu-Jiu, unde expunea pictură de șevalet foarte parcimonioasă, urmărind cu obstinație itinerarul unor călătorii imaginare. Plasticitatea evocării da o anume concretețe acordurilor de culoare, protuberanțele tușelor fiind mistuite cu eschive interesante pe suprafața fiecărui tablou, privitorii fiind îndreptățiți să facă apropieri cu partitura unor mari maeștri bine asimilați.
De atunci am tot urmărit lucrarea pictorului, ajungând a fi fericitul posesor al câtorva pânze și desene pe hârtie, făcându-mă astfel să privesc nu fără o discretă subiectivitate surprinzătoarea biografie a picturii lui Aurel Petrescu.
În pictura lui de astăzi, evitând capcana unor inevitabile hățișuri epice, reluarea obsesivă a aceluiași motiv face ca înlăuntrul lui scenariile să pară numeric nelimitate. Reprezentarea explicită prin semne și simboluri confirmă o viziune contemporană pe care o propune de data asta pe suprafețe de mari dimensiuni, în care detaliile sunt puternic exacerbate, transferând asupra ansamblului o relație cantitativă care invită la corelări și întrepătrunderi nebănuite de lumină și culoare, într-o ordine definitorie, bine susținută conceptual. Dincolo de tema așa-zis populară cu care încearcă să singularizeze evocarea aceluiași peisaj, pretextul seduce, iar forma finală devine emblematică prin atenția cu care e povestită secvențial, folosind de fiecare dată același dicționar de semne și simboluri.
Ba chiar a dezvoltat acest lucru în chiar paginile unui întreg volum editat la AIUS și girat de Nicolae Marinescu: „Asumându-și un efort cognitiv temerar, acest volum anticipativ al artistului-cercetător se constituie într-o veritabilă provocare, atât pentru actor, cât și pentru cititorii preocupați de pătrunderea înțelesurilor adânci ale diverselor forme de manifestare a spiritualității”. Volumul cu pricina a ajuns a fi un veritabil catalog pentru expoziția găzduită fericit de Muzeul Țăranului Român.
Demersul artistic s-a dovedit a fi de o unitate bine construită, fiecare lucrare îmbogățindu-l patrimonial printr-o amprentă condusă și strunită diferențiat.
Are dreptate criticul Marius Tița: „Pictorul Aurel Petrescu practică cele înscrise de el în cuvinte, în cartea sa.
În pictura sa descoperim semne și simboluri, așa cum le descifrează încifrându-le în culori, este ca o bandă sonoră ce se alătură, pe marginea peliculei, dizertației picturale. Trebuie doar să știm să privim și să ascultăm”.
Cu siguranță vom auzi de pictorul Aurel Petrescu în această lume dezlănțuită a artelor contemporane… Îi urăm succes!
Vasile VASIESCU
