„La noi, în N…, nu se întâmpla nimic. La prânz și seara, când era vreme frumoasă – și era aproape totdeauna vreme frumoasă – lumea se plimba pe Victoriei.
Pe urmă, se întâmpla ceva – sau mi se părea mie. Majestatea sa regele veni să desvelească un monument în piața catedralei. Îmi aduc aminte ca prin vis, de tribuna cea mare, de toți profesorii de la liceu, în haine negre, unii în redingote scoase de la naftalină, și eu printre ei, lipit de tata; și mărimile orașului, toți în jachete și redingote negre, cu țilindru în mână, iar în față de tot, auriți, decorați, cu penaj la chipiu, în cizme de lac, roșii la față, sugrumați de gulere cu fireturi, ofițerii regimentului din oraș, și cucoanele în marame și ii, și fote, care fac pe orice femeie să semene cu o împărăteasă din basme. Vedeam din tribună capătul Victoriei, negru de țărani: fuseseră aduși din tot județul. Deodată, începură să strige ura! Săracii. Le spuneau vardiștii și jandarmii, înfundat și crunt: Strigați, bă, ura! Apoi le întorceau spatele, luau poziție de drepți și răcneau gros, holbați, cutremurați de respect: orăă! orăă! Atunci au intrat în piața catedralei, venind de pe Victoriei, un grup de domni, în jachete gri și cu jobene gri. Ca la curse la Epson sau la Longchamps. Poate și la Băneasa. Aveau un aer distins dar neserios, parcă erau travestiți, la un bal costumat. Jobene gri! Și ăștia erau guvernul majestății sale! Majestatea sa însăși urma, în costum de străjer. Și eu eram în costum de străjer: copiii erau toți străjeri. Pantaloni scurți bleumarine, veston asemenea, beretă albă. Majestatea sa avea un fund și o burtă enorme, șolduri largi. În pantaloni scurți. Iar pe umeri o pelerină albă cu crucea Ordinului „Mihai Viteazul”. Și între degete, un țigaret cu o țigare aprinsă într-însul. Atât țin minte… “ (Petru Dumitriu – Pe Victoriei / Memoriile lui Prospero Dobre)
Ce timpuri! La Târgu Jiu se desveleau atunci monumente care contau pentru istoria țării, de vreme ce veneau să fie de față chiar regale și toți miniștri guvernului său, îmbrăcați care mai de care mai ca lumea, după ultima modă abia lansată la București și „aprobată” în parlament. Iată, vin peste noi, rânduri, rânduri de tot felul de alegeri la care va trebui, după puteri și cum ne-o dicta conștiința, să fim parte ca să ni se pară ca avem, totuși, un rost pe lumea asta și la o adică, însăși faptul că existăm, cu tot cu drepturi,… contează.
Se aude că au intrat în linie dreaptă, în sfârșit, diligențele cu privire la repunerea pe soclurile rămase de mai mulți ani în conservare a statuilor Tătăreștilor ajunse, urmare unor neînțelegeri regretabile, a fi duse și exilate nemeritat tocmai la Vladimir, la marginea de jos a județului. Ei, Tătăreștii, de pe soclurile altfel poziționate, conform unui proiect acum aprobat unanim de noile comisii, urmează să privească liniștiți și etern de-acum defilarea concitadinilor noștri pe noua str. Calea Eroilor, mai ales în viul zilelor lucrătoare și în după-amizele de vis ale orașului, aflat mai mereu la ceas de sărbătoare. Și-n toamnă, după ultimele alegeri adjudecate „pe bune”, când toată țara va răsufla în sfârșit ușurată și va fi și pe deplin mulțimită electoral, întâia mare ieșire a noului șef al statului dimpreună cu miniștrii lui din guvern, toți însoțiți atent și profesional în teritoriu de parlamentarii noștri, aleși și ei cu băgare de seamă de noi, cei de prin partea locului. Toți vor descinde „pe Eroilor”, predată până la urmă cu procese-verbale în regulă, să desvelească, în sfârșit, cu mare fast și respect meritat statuile Arethiei și a lui Gheorghe Tătărescu, repuse pe locul lor, acolo unde, în viață fiind, le-a gândit, le-a zămislit în bronz și le-a așezat de față cu toată lumea chiar sculptorul Paul Popescu. Va fi, cu siguranță, un moment meritat de aducere aminte și o lecție de istorie adevărată pe care o vom ține minte lăsând-o, neapărat, moștenire generațiilor viitoare.
De astăzi intrăm în muncile de primăvară, femartie apare în calendarele culturii ca fiind luna Brâncuși, când de la Târgu Jiu se dă semnalul unei alte zi de Sărbătoare Națională. Dar pentru a fi în stare să dăm ora exactă de aici, va trebui să fim la înălțimea așteptărilor celor ce ne vor vizita și, mai ales, a celor care de pe margine știu atât de bine ce avem noi de făcut dintotdeauna în orașul lui Brâncuși. Zilele trecute, spre regretul mărturisit al multor iubitori de artă, s-a tras cortina peste „Expoziția Brâncuși – surse românești și perspective universale”, cu un succes nesperat la publicul românesc – mai bine de 130 000 de vizitatori –, expoziție care a ținut treaz interesul pentru Timișoara în calitatea-i de Capitală Culturală și, mai ales, a pus Muzeul Național de Artă din urbea bănățeană pe harta instituțiilor de profil care contează la nivel european. Și astea, toate, în principal, datorită implicării din punct de vedere financiar a Consiliului Județean prin președintele Alin Nica. 
Urmare succesului recunoscut de toată lumea, la închiderea expoziției, Alin Nica a făcut o declarație plină de emoție: „A fost ceva neobișnuit pentru noi. Într-addevăr, această expoziție a fost un fenomen care a schimbat fundamental fibra societății noastre, arătând că și cultura poate fi un mod de viață. Brâncuși te poate face să te regăsești… Aceste investiții nu au fost gândite pentru impactul imediat, ci a fost o investiție gândindu-ne la viitor, la ceea ce Timișoara poate fi – o capitală europeană a culturii. Acest eveniment a fost capul de afiș al Capitalei Culturale și, conform unui sondaj, evenimentul cultural al anului în România. Ce rămâne după expoziție și după acest an fabulos pentru Timișoara? Rămâne un muzeu național de artă, conectat și dotat corespunzător, astfel încât să facă posibile noi expoziții de asemenea anvergură. Și, desigur, capacitatea umană de a gestiona evenimente de acest calibru și pentru toate acestea trebuie să mulțumesc titlului de Capitală europeană a Culturii care ne-a împins de la spate și ne-a făcut să performăm, să perseverăm”. Frumos spus! Președintele are consilieri buni. Un astfel de discurs am auzit și la Craiova, la inaugurarea Centrului „Constantin Brâncuși” din incinta Muzeului de Artă. Președintele și-a ales atunci vorbele ca să ne convingă pe toți că Brâncuși „s-a născut a doua oară la Craiova” și acest lucru e deja cel mai important în ecuația care-l cuprinde pe sculptor măcar în arealul românesc.
Și noi? La Târgu Jiu părem a fi mulțumiți la gândul că suntem un oraș închis, inexpugnabil, nimeni n-are a ajunge la noi în niciun chip și din niciun motiv, suntem suficienți prin definiție și, mai ales, nu ne interesează. Instituțiile noastre sunt mereu la început de drum, dovadă interimatul managerilor care pur și simplu sufocă orice eventuale programe de anvergură. Iar dintre cei titularizați „definitiv”, urmare evaluărilor periodice notate exagerat numai cu calificative maxime, „c-așa-i în… tenis”, mai nici unul n-are vreo inițiativă cu care să rupă gura măcar a… târgului nostru. „Moștenirea Brâncuși” de la Tărgu Jiu întrece orice… așteptări: avem un Muzeu Național cu un management neperformant care n-are legătură cu Brâncuși, ministerul Culturii oficializând din ușoare interese politice un interimat cu care se poate ieși chiar la pensie, fără ca măcar titularul să fi avut în vreun fel treabă cu obiectul muncii; curtea cu ceea ce sculptorul ne-a lăsat câtă vreme a locuit în casa Bălănescu arată vraiște; o lucrare – o altă Masă a tăcerii – e catalogată public –, (ce blasfemie!) ca fiind „un rebut”; parcul orașului, sufocat cu tot felul de „utilități” care nu-și au rostul în preajma Capodoperei, rămâne în continuare ca o grădină publică de provincie; spălarea cu jet de apă sub presiune a Porții Sărutului e o chestiune în continuare nesoluționată juridic; str. Calea Eroilor va fi un șantier perpetuu pentru oraș, urmând la vedere pașii împiedicați ai restaurării Coloanei; remetalizarea acesteia e amânată la calendele grecești din varii motive; în fostul sediu al „Centrului” de pe digul Jiului plouă bacovian, păstrând și astfel vie memoria Tătăreștilor și încă n-avem soluție să-l redăm „circuitului”; cu puținele bârne rămase din casa copilăriei de la Hobița nu știm încă ce avem de făcut; există deja mai multe… departamente care „documentează și cercetează” opera lui Brâncuși fără ca ele să aibă specialiști, ne mai vorbind de câte persoane… „îl promovează” conform îndatoririlor de serviciu; iar despre accederea pe listele UNESCO vom avea vești oficiale mai spre… vară.
Și tot așa… Decidenții noștri trebuie să fi urmărit „Afacerea Brâncuși” de la Timișoara. Ea reprezintă un model de… bună practică, model cultural care poate fi adaptat și la noi fără a mai fi nevoie să reinventăm roata. Și nici n-ar fi greu. La noi, președintele județului mai are un atu: nu e singur ca omologul lui de la Timișoara, el face echipă deja cu primarul orașului și se pare că fac tot ce este „omenește posibil” să rămână împreună și pe viitor, îndemnând deja electoratul la vot, scurt și mobilizator: „Hai la muncă!” Simplu ca… bună ziua. „Desantul brâncușian” în Capitala Culturală a salvat-o de la … dezastru, așa cum el părea să se prefigureze încă din prima zi a Sărbătorii și cum observase, nu fără o undă de tristețe, chiar marele Ioan Holender, prezent la deschiderea oficială. Una peste alta, până la sfârșit n-a fost rău: „Brâncuși” i-a scos… basma curată. Au ieșit pe plus, cu „un mic” beneficiu financiar.
Consiliul Județean a cheltuit mulți bani publici ca să aducă la nivelul pretențiilor de ultimă oră clădirea muzeului ce avea să găzduiască lucrările sculptorului nostru, bani care vor produce în continuare evenimente de mare impact cultural: Caravaggio în toamnă, apoi urmând Monet și… Picasso, expoziții care vor atrage vizitatori „fără număr” de la noi și de peste hotare… Apoi, cheltuielile, mari și ele, în principal cu orgnizarea expoziției au fost acoperite din vânzarea biletelor și din sponsorizări. Și-au mai și rămas ceva bani muzeului.
Și, colac peste pupăză, la închidere a venit într-un suflet și guvernatorul Isărescu, care și el „a dăruit masa” cu un bănuț de argint, așteptat mai ales de colecționari, și a avut și o inițiativă: a repus pe tapet o eventual nouă subscripție publică pentru… Cumințenia Pământului, asigurând o participare simbolică din partea BNR-ului. Să nu știe guvernatorul că lucrarea e deja ambalată frumos și e gata să ia drumul… Parisului, unde va fi „cap(ul)” de afiș al unei alte mari „expoziții Brâncuși”, pe care Centrul Pompidou o organizează ca să le ia banii sutelor de mii de turiști așteptați în Orașul Luminilor cu ocazia Jocurilor Olimpice de vară? Din toamnă, „Centrul” intră și el în reparații, Cumințenia… noastră va urma o traiectorie care sigur nu ne va avantaja și noi vom rămâne cu bruma de bani pe care o vom aduna urmare inițiativei guvernatorului. Tot e ceva. Mă rog, poate că exagerez… Iar când noua construcție, cu un alt look va fi recepționată spre sfârșitul deceniului în curs, Atelierul Brâncuși se va fi mutat și el din stradă și va fi parte din Muzeu, contribuind substanțial la veniturile financiare ale instituției nou organizate din toate punctele de vedere. La ei se poate… Și timișorenilor le-a ieșit cu… Brâncuși. Și nu atât cu banii (că bani au și….), cât cu povestea. Lucrările, atâtea câte le-am numărat: 22 de sculpturi (mai bine de jumătate din țară), 11 desene, 55 de fotografii și restul până la 100 – documente de arhivă –, au fost învelite frumos într-o poveste pe care Doina Lemny a inventat-o și ne-a spus-o de fiecare dată ca pe scenă: cu patos, cu intonație și punând de la ea și suflet… românesc, mai ales că acțiunea se desfășoară în principal pe plaiurile noastre și personajele în marea lor majoritate sunt… pozitive. Nu degeaba a primit Doina Lemny și un premiu UNITER…
Și-atunci, nouă, la Târgu Jiu, de ce nu ne-ar ieși? Avansăm, cu smerenie, una dintre soluții…
Dacă, urmare cutremurelor repetate din primăvara tecută, a trebuit să purcedem la a vedea de Palatul Administrativ din centrul orașului, am putea cupla lucrările ce se impun de urgență și cu cele promise în mai multe rânduri și atât de necesare pentru reabilitarea fostei case de protocol a mărimilor județului, ajunsă astăzi ditamai instituție de cultură, putându-se prinde în planuri și reorganizarea din temelii a parcului care ar cuprinde cele două imobile împreună, punându-l astfel în valoare și pe… Nicăpetre și, eventual, am putea face și o construcție nouă care ar plomba elegant vederea dinspre hotelul fostului partid, încherbându-se astfel un ansamblu – ce n-a văzut Parisu’! –, suficient să acopere nevoile administrative și pe cele expoziționale ale instituției viitoare care va fi să fie Muzeul Național.
Și atunci, aducându-i la serviciu, sub același acoperiș, pe toți cei care par a fi devotați „cauzei Brâncuși” și au și oarece știință de carte, am putea purcede la o… numărătoare ca în piesa lui Caragiale – că tot a reușit teatrul nostru să treacă performant cu vederea peste ziua-i de naștere –: avem Masa tăcerii cu cele 12 scaune, Aleea cu încă 30, Poarta Sărutului ce cele două bănci, Coloana, Masa „rebut”, trovanții – câți au mai rămas – și pietrele de moară pe care chiar Brâncuși le-a montat în bătătura casei în care a locuit o vreme, avem și un „Ecorșeu” care așteaptă umil într-o magazie, apoi fotografiile și scrisorile lui Brâncuși din „Donația Gorjean” – de o valoare inestimabilă, ajunsă nesperat la noi grație eleganței sufletești a moștenitorului de drept Mihai Petrișor, căruia nu vom fi în stare să-i mulțumim pentru generozitatea-i care ne-a lăsat… muți -, încă mai avem documente și din arhiva orașului care așteaptă a fi cercetate cu atenție dimpreună cu altele de la Hobița și Peștișani, apoi ar mai fi și ceea ce a mai rămas din arhiva Micu Marcu…, și toate la un loc, iată, trec bine de sută, asta însemnând că avem material… suficient pentru care ne-ar putea invidia o lume-ntreagă.
Rămâne să venim cu povestea, care și ea există, nu trebuie decât să știm să o spunem frumos și convingător: cu patos, cu intonație și punând suflet, cum am văzut că se poate… Acum mai bine de 25 de ani o aduceam la Târgu Jiu, „pe persoană fizică”, pe doamna Doina Lemny, venită atunci pe linie de serviciu cu bilete în regulă doar până la București. Era o primăvară frumoasă care nu prevestea în niciun fel că facerea de bine…, și Doina Lemny a fost primită la Târgu Jiu cu masa pusă, și i-a priit, pentru că a tot venit, ne-a povestit de fiecare dată cum e pe la Paris, ne-a ținut de vorbă de multe ori și într-un cadru organizat pe bani și cu diurna la zi, și-a tipărit chiar și câteva cărți în tiparnița orașului nostru și, una peste alta, nu ne-am prea ales cu mare lucru…
Astăzi, altele-s datele problemei, domnia-sa e la pensie, a confirmat unanim profesional, e chiar o vedetă de renume internațional, a dovedit că-și iubește țara după meleagurile căreia chiar tânjește, e de-a noastră și-am putea îndrăzni să-i avansăm invitația să accepte o sinecură în organigrama noului nostru Muzeu Național „Constantin Brâncuși”. Ar putea să lucreze și de-acasă, ar putea trece din când în când și pe la sediu, și-ar scrie cărțile în liniște în pridvorul casei Gănescu și și le-ar tipări pe banii instituției.. Și-ar mai plăti astfel din datorii. Și n-ar mira pe nimeni, nefiind un caz izolat. Avem deja experiența altei doamne de seamă, cultural vorbind, doamna Maia Morgenstern, care s-a îndrăgostit iremediabil de noi și duce prin corespondență fala teatrului nostru: „Mulțumesc din suflet, Târgu Jiu! Mi-e tare drag să vin să joc spectacolul Arta interviului la Teatrul Elvira Godeanu!”, ne-a scris dânsa, la mai mulți.. Ne-a luat bani pentru spectacol și pentru repetiții și e plătită la bucată, de câte ori poate să joace și pe scena noastră, rar și printre picături. Și nici măcar nu e de la țară. E născută la București, de unde ține la vedere pentru cei interesați afișul teatrului nostru. Nu e puțin lucru….
Dacă ne-ar ieși pasiența și cu doamna Lemny, ar fi ceva!…„Speranța moare ultima” – iată, e posibil, unu la mie, să-l putem capacita și pe Brad Pitt să ne bage-n seamă. E nevoie și de bărbați pe lumea asta…
Încolo, au trecut zece ani de când Gorjul a primit meritat „Mărul de aur” – adevărat „Oscar” într-ale turismului –, poetul Alex Gregora a împlinit o vârstă care-i permite oricând să ne aibă la mână cu o… „poartă-n casa”, pictorul Florin Hutium e „cap de afiș” pentru noul sezon prin ineditul expoziției lui de… afișe care dau întreaga măsură a activității sale profesionale, Carnavalul de la Veneția a început de data asta fără noi și Sfântul Trifon ne-a ocolit și n-a mai trecut prin viile Bălăneștilor.
Poate altă dată…
Vasile VASIESCU
