Încarc „docarul” cu „marfă” adunată de pe la prietenii lui Paul. E o dimineață de toamnă tocmai bună pentru a-ți face bagajele și a lua-o din loc. Ies greu din București, e ora când toată lumea fuge de-acasă, asumându-și cu speranță poate ultimul weekend de sezon care trebuie să rămână neapărat de pomină. Pe autostradă ne luăm toți la întrecere de parcă, undeva, la Pitești, e capătul lumii – linia de sosire a fiecăruia dintre noi. Deasupra noastră e un soare urcat bine la ceruri, de unde încearcă, nu fără oarecare succes, să răstălmăcească înțelesul ultimei părți dintr-o toamnă din care majoritatea n-am înțeles mare lucru. Prima sută de kilometri de asfalt nu mai înseamnă sub roțile mașinilor aduse de „de peste tot” nici cât puteai înțelege pe timpuri dintr-o sută de lei. Cât ai bate din palme, ajungi în buza Dealului Negru „lefter… Popescu”. Era o vorbă… De fapt, țin doar de volan, proptesc ca lumea acul vitezometrului pe o cifră care să-mi garanteze că mă voi încadra timpului alocat de drept celor aproape trei sute de kilometri pe care-i am „la dispoziție” și las gândurile să lucreze la ceea ce urmează să fac la Târgu-Jiu, adică să montez expoziția de… 60 de ani, atât cât ar fi împlinit Paul Popescu pe 18 noiembrie, dacă ar fi avut zile și dacă Dumnezeu ar fi fost de acord…
Trec Oltul, ocolesc Râmnicu și fac socoteala lucrărilor de piatră și de marmură și de bronz pe care sculptorul nostru le-a împrăștiat generos prin oraș, dar și a celor destul de multe aflate prin câteva colecții particulare. De ani buni, intrat în folclor, el contează deja în economia tinereții câtorva generații de adolescenți care își dau întâlnire la Mărul lu’ Paul, o lucrare de piatră din fereastra căreia li se oferă, la vedere, un fruct domnesc, sigur aducător și de speranță și de noroc. Păcat că repoziționarea urbanistică a centrului civic a făcut să schimbe locația pe care cu ani în urmă o alesese atât de inspirat artistul…
Trec de oraș și mă gândesc, nu fără ușoară invidie, că vâlcenii stau bine, au „câțiva Popești” de for public cu care-și pot face fală oricând și oriunde. Acum câțiva ani, presa anunța, cu o periodicitate care-i enerva pe confrați, că Paul Popescu va ridica la Rm. Vâlcea o statuie de marmură înaltă de… 16 metri, care va domina orașul și va pune în valoare, cu asupra de măsură, orgoliul unui om de afaceri de-al locului… N-a fost să fie, cum n-a fost să mai fie nici „marea” expoziție, amânată sine die de același, care s-a derobat pe ultima sută de metri, expoziție pe care i-o promisese lui Paul pe… ultimul drum, de față chiar cu prea multă lume. Încerc să înțeleg… Cu o așa infrastructură și cu o bază materială de invidiat, să nu te poți ține de cuvânt înseamnă că… De fapt, nici nu ne interesează chestiunea. Ne-am ales toți doar cu vorbe și cu o reclamă bine mascată, de care a profitat cu titlu gratuit sus-numitul… Iar din proiectul sculptorului au rămas doar câteva bronzuri de-o palmă și ceva, comandate cu interes la un moment dat și din care unul, din colecția Dinu Săraru, poate fi admirat în expoziția noastră de astăzi. Până și ipsosul original a fost transformat de sculptor într-o… Ecaterina Teodoroiu, care urma la rându-i să ajungă… monument. Nu s-a împlinit nici acest lucru. Ghinion…
Ne-am luat cu gândurile și deja am trecut „ca sfulgerul” prin noul cartier chinezesc al Hurezilor, ne răcorim apoi cu apă rece la fântâna Sărarilor și trecem pe lângă porțile de lemn ale conacului unde, în holul „ăl mare” al caselor boierești, stă la loc de cinste portretul scriitorului pe care sculptorul Paul Popescu l-a făcut „în caracter”, ambiționat de pretențiile exagerate ale comanditarului. I-a ieșit artistului și l-a cucerit definitiv pe marele scriitor. S-a ales cu premii constând mai ales în diplome, întărite ca lumea cu semnătura lui Dinu Săraru.
Din culmea Budienilor deslușesc panorama marelui oraș și-nchipuirea noastră o ia razna cuprinsă de anume nostalgii. Depășesc în viteză intersecția Bălăneștilor și mă gândesc cu recunoștință la gestul neprețuit al sculptorului care ne-a dăruit o Pasăre de „for public”, pe care-am așezat-o împreună în fața Muzeului nostru Țărănesc cu Artă Contemporană, de unde vestește la timp, pentru toată lumea, fiecare început de ziuă. Trec și de drumul care urcă la Preajba, unde sculptorul a ridicat un monument de marmură albă în amintirea eroilor din războaiele câte le-au revenit de drept gospodarilor de peste munte, așezați dintotdeauna în vatra acestei atât de frumoase așezări. Intrăm în oraș și „dejugăm” în fața Galeriilor de Artă din str. Traian, nr 27. Spațiul expozițional e la dispoziția noastră și ne-așteaptă gol-goluț de aproape o lună, rămas încremenit într-un proiect învechit, demn de posibilitățile manageriale de la Centrul de… și care diriguiește totul din… toate punctele de vedere. Filiala artiștilor locali e și ea doar un fel de „supus austriac”, statut cu care artiștii, dimpreună cu șeful lor, s-au obișnuit și care le convine de minune… Galeria are neapărată nevoie de un „lifting” în mai toate compartimentele, urmare căruia, în sfârșit, să se alinieze pretențiilor de astăzi, standard pe care galeriile de artă din țară îl au cam demult. Niciodată nu-i însă prea târziu… Oricum, noi mulțumim tuturor pentru bunăvoință și implicare…
Am adunat la perete și pe socluri… 53 de lucrări de-ale sculptorului și de la câțiva prieteni de bază, rămași definitiv pe Lista lu’… Paul. Jumătate din ele, e drept, au numere de inventar de la FilipArtGallery. Câteva din sculpturile casei au fost aduse de Vlad, fiul sculptorului. Îi mulțumim pentru parteneriatul cu care ne-a onorat. De altfel, am avut drept parteneri „decât doar pe afiș”, Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” și Filiala artiștilor plastici din localitate. Niciun reprezentant autorizat al acestora n-a catadicsit să fie prezent la o așa „manifestațiune”. Păcat! A fost din partea Primăriei, tânărul viceprimar, altfel ministru al culturii peste tot orașul lui Brâncuși. Îi mulțumim pentru că ne-a fost alături și că prețuiește Lucrarea lui Paul Popescu. De fapt, împreună am și pus la cale un „plan de măsuri” în ceea ce-l privește pe sculptor. Sper să ni se aleagă și să fie implementat „conform graficului” asumat de părți.
Expoziția a fost panotată cu ajutor de la Adi Bândea și de la Gheorghe Dican. Ei s-au dovedit prieteni adevărați și n-au precupețit niciun efort. Și lor le mulțumim.
Cum mai era ceva timp până la ora vernisajului, am dat o scurtă raită prin oraș. Lumea-și vedea de treburi și de viață, soarele strălucea nediscriminatoriu deasupra tuturor, era pace și liniște. Și m-a bătut gândul să cred că la poala tuturor lucrărilor de artă pe care le-a făcut Paul Popescu și le-a așezat în cale noastră pe raza întregului municipiu Târgu Jiu, cineva, poate de la Primărie, poate așa-zisa societate civilă, poate un grup reprezentativ de iubitori ai operei lui, poate vreun prieten, să fi pus câteva flori, măcar o floare… în semn de omagiu și de prețuire, dovadă că se cunoaște faptul că sculptorul ar fi împlinit… 60 de ani. Parcă a sunat și telefonul…
– Alo, vă sunăm de la Vladimir. Să știți că și la noi, la Tătăreștii lui Paul Popescu, pe care ni i-ați adus în grădina casei lu’ Tudor Vladimirescu, s-au pus astăzi flori proaspete și ne gândim cu drag la toți, în Amintire…
Mă trezesc din reverie și intru în sala plină cu lucrări în care s-a adunat ceva lume și câțiva prieteni. E bine…. Le mulțumesc în câteva cuvinte pentru participare, le prezint pe scurt povestea pieselor „de patrimoniu” expuse la o așa ocazie și-i dau cuvântul prietenului Gheorghe Dican, pictor și vice-președinte al întregului UAPR, venit special de la… București, însoțit după protocol de o gardă de corp de toată isprava. Și el a găsit cu greu cuvintele potrivite, a vorbit frumos despre prietenia și colaborarea cu Paul Popescu și, la sfârșit, a spălat rușinea breslei de artiști… profesioniști. Să sperăm că se vor rezolva toate, poate chiar în timpul vieții noastre…
A fost frumos și bine și Paul merita cu prisosință această expoziție, deschisă de ziua lui la Târgu Jiu, de unde a plecat supărat pe toată lumea, cu nădejdea că-i va fi mai bine și că speranța moare ultima. Timpul i-a fost potrivnic…
Seara am stat de vorbă între prieteni, într-o locație cu ștaif situată pe strada mare. Am fost până târziu în noapte doar noi și… Paul. Tânărul care ne-a întâmpinat cu politețe exagerată la intrare, ne-a zis, mai în glumă, mai în serios, că am avut o rezervare „în exclusivitate”. Așa să fi fost?
A doua zi ne-am întreținut, cu bune rezultate, la sediu, în biroul celui mai performant manager de „mare unitate industrială”, singura rămasă „în picioare” în municipiul nostru. Dl. director Viorel David e cel care a donat orașului statuia lui Eminescu și pe care a achiziționat-o acum câțiva ani buni de la Paul Popescu, Mare lucru, pentru care cetățenii urbei noastre îi rămân pentru totdeauna îndatorați. I-am propus „pentru început” dlui. David să-i repunem „în drepturi” pe ctitorii orașului, pe Tătărești, mutați într-un moment de proastă înțelegere a lucrurilor și chiar fără niciun motiv întemeiat tocmai la Vladimir. Îi „vom turna” din nou, cu acceptul familiei, folosind de data aceasta doar fonduri private, ca să nu-i mai încerce pe alții Curtea de Conturi, se va repune pe tapet, la București, dosarul cuprinzând actele necesare autorizării de drept în spațiul public al orașului și beneficiind de o nouă donație, tot dinspre ARTEGO, nu vom putea decât să ne bucurăm că, în sfârșit, aparținem unui oraș… liberal.
Și de la Primărie avem promisiuni că într-o ședință solemnă, de sărbători, Consiliul Local își va da unanim acordul ca sculptorul Paul Popescu să devină Cetățean de onoare al orașului, în Amintire, iar cel mai târziu în primăvară, când vor fi fiind înfloriți toți corcodușii, vom așeza și steaua Lui pe aleea celebrităților. Totul pare atât de simplu… Ce păcat că toate-s… post-mortem. N-am fost în stare să-i fim contemporani! Cu exponatele noastre de față, din exces de zel, poate prea curajos, managerul Centrului nu s-a lăsat și s-a ținut de graficul lucrărilor lui de uz intern și a săvârșit cu succes „lifting-ul” de care vă vorbeam. S-au pus simeze noi, moderne, cu iluminație variabilă, economicoasă și de ultimă generație. De aceea, solicităm tuturor organelor în drept să analizeze și să facă toate socotelile strict necesare – dacă li se pare prea scump se pot găsi bani din privat -, și să lase luminile aprinse peste expoziția sculptorului Paul Popescu, mai ales că sărbătorile se năpustesc peste noi din toate părțile și ne-ncutrop sufletește odată cu sfârșitul încă unui an pe care noi am apucat să-l petrecem. M-am întors la București, noaptea tîrziu, încărcat de gânduri, trist și gol, și mulțumit oarecum, că de-acolo, de undeva foarte de sus, Paul, prietenul nostru și al tuturor celor știuți și neștiuți, ne vede și încearcă să cadă la pace cu noi…
Vasile VASIESCU
