« Dar, cum am spus, inima, aorta și chiar fața orășelului N… era strada Victoriei, unde aproape jumătate din case aveau chiar și etaj, unde se afla Marele Hotel Unirea, cu cele trei prostituate la dispoziția tineretului ofițeresc, intelectual și comercial; restaurantul Modern unde se cânta muzică de jazz, dar mai mult Radu mamii, Radule, stația de taxiuri, cu un Ford 1936 (model din anul acela sau cel precedent) și un Renault 1912, cu lămpi cu carbid, claxon cu pară de gumă și cauciucuri pline. Peste drum era stația de trăsuri – trei; mai erau două la gară. Tot pe Victoriei se aflau magazinele La Potcăpieru, la Miaua blândă (abagerie), La Steaua Colorată, La Împăratul Napoleon I și La Cupidon; și prăvălia de cafea La Moca. Ceasornicăria domnului Mohnblum era fondată în 1879; Potcapieru vânduse potcape pandurilor căpitanului Haralamb și-ai lui Iordache Olimbiotul, căci asta purtau ei pe chică; apoi călugărilor zbârliți și pădureți de la mânăstirile de sus din munte. La capătul Victoriei, era, și este, catedrala închinată, pare-mi-se, Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena; îngustă, cu turnuri zvelte, albă, pictată cu sfinți; la fiecare e scris și numele lui: sunt și sfântul Platon, și sfântul Aristotel, iar catedrala seamănă cu o fată de la Novaci, gătită de duminică, subțire și albă. Peste drum, Palatul Administrativ; mai încolo, poliția; dincoace, cazarma pompierilor. Cazarma pompierilor arsese. Poliției i se furase ușa. 
Uzina electrică arsese și ea, și orașul se lumina cu lămpi de petrol, și asculta radio cu baterii, în nopți molcome, când vuia contrabasul și plângea vioara lui Cascarache, vestitul din neam în neam lăutar, – La Iosif, aproape de abator, cu grătar special și organe – și doineau privighetorile, și lătrau de plictiseală câinii, iar noaptea târziu scâtțâiau tainic porțile, scârțâiau tainic care cu boi, cu butoaiele într-însele, se deschidea o fereastră, cineva întreba speriat „cine e?” iar un glas modest și duios, chiar cu o umbră de umilință, răspundea blând:
– Căcănarii.
Iar pe Victoriei, când era vreme frumoasă (și-acum, când îmi amintesc, mi se pare că era totdeauna vreme frumoasă), de la douăsprezece la două și mai ales de la șase la opt seara, se plimba lumea. Negustorii în haine noi, cu mânecile de la veston lungi de le ieșeau dintr-însele doar vârfurile degetelor. Ofițerii de la regimentul de artilerie, în dolmane cu astrahan la gât, și pantaloni de gabardină, și cizme de lac. Avocații și magistrații tineri cu baston de bambus pe braț, pudrați, rași proaspăt, și cu pantalonii foarte largi și cu pălării „Eden”, sau, vara, canotiere de pai cu panglică neagră. Domnișoarele de la liceul de fete, cu codițe și cosițe și număr pe braț, și la braț câte trei, cu capetele grămadă, ca să-și șoptească ceva, și apoi să chicotească și să scoată mici țipete. Profesoarele nemăritate, de la același liceu, care aruncau priviri adânci căpitanilor și locotenenților ce tocmai rupseseră legătura, sau nu veniseră la întâlnire – căci la N…, afară de rare excepții, domnii le făceau pe cucoane să sufere, nu invers. Popii în anteriu de alpaca cenușie, cu bărbi frumoase și pălării elegante. 
Toată lumea asta se plimba încet, de la colț cu Unirea Principatelor și până la catedrală. Nu se vorbea mult, nu era aproape nimic de spus. Nu se făceau nici mișcări: erau în provincie, unde lumea nu știa să se miște. Mi se pare chiar că domnii cu mâneci până la vârful degetelor, umblau cu brațele țepene. Sunt sigur că domnul Nae, de la Marele Hotel Unirea, Bodegă, Restaurant, n-avea gât sau își înfunda ceafa uneori. Se plimbau cu ochi rotunzi, mustața tunsă, scurt, împietrit, alături avându-și soața groasă și cu ochi rotunzi și cu rochie nouă, fără nici-o formă. Nu se plictisea nimeni. Nu știa nimeni că se plictisește. Nici nu se distra nimeni. Nu știa nimeni cum să se distreze. La două fix nu mai era nimeni pe Victoriei: toată lumea la masă, la ciorbă, la sosuri, la chiftele marinate, la baclavale și clătite. Strada era goală, vitrinele închise, numai un profesor de la liceul de băieți, cu popa Barbici, marele om politic al orașului, și cu un judecător burlac, ședeau la țuică și la măsline, la bodegă. La opt seara, tot așa: pustiu. Toată lumea acasă, la masă, și după aceea la tabinet – magistrații și lumea bine juca chiar bridge –, ofițerașii La Iosif, s-o asculte pe nora lui Cascarache cântând – care pe urmă îi împărtășea din sfrinția ei virulentă –; apoi nu se mai auzea nimic, decât câinii lătrând la lună; le răspundeau cei din Preajba, dar se auzea și un ham-ham stins, ca de pe lumea cealaltă, hăt de la Salcia și poate chiar de la Novaci. Pe Victoriei trecea cu coada covrig un dulău care părea că se gândește la ceva, și că are treabă într-un loc unde e poate chiar așteptat. Se ducea și el. Sub felinarele electrice care nu ardeau, Victoriei rămânea pustie, singură. » (Colecție de Biografii, Autobiografii și Memorii contemporane, Pe Victoriei – Memoriile lui Prospero Dobre, Optimist)
*
În primul an al noului mileniu în care tocmai intraserăm hotărâți și mai ales curajoși, umblam pe „pe branțuri de sticlă” prin actualitatea Gorjului, notând zilnic la ziar despre oameni, fapte și întâmplări, ce mi se păreau interesante și se înghesuiau atunci în paginile agendei noastre „de lucru” pe care o aveam mai mereu „la purtător.”
Unul dintre texte a avut un titlu care încă-mi place și-mi trezește… nostalgii: „Aniversări disjuncte?” Era vorba despre o sărbătoare la pachet a zilelor de naștere ale unor personaje publice al căror debut profesional putea și încă trebuie asociat cu orașul nostru. Scriam în pagina de ziar despre scriitorul Petru Dumitriu și despre… fostul fotbalist Victor Pițurcă. Și făceam această asociere „ușor forțată’ pentru că personajele noastre sunt născute în aceeași zi, 8 mai, dar mai ales pentru că ideea mi se părea interesantă din punct de vedere… jurnalistic. Încercam să atragem cumva atenția și să trezim interesul cititorilor noștri și al celor aflați vremelnic „la butoane”.
Cât am reușit? Greu de evaluat… Nici scriitorul și nici omul de fotbal despre care făcuserăm vorbire n-au dat nici un semn și nici n-au trecut între timp pe la Târgu Jiu. Ba, în 2002, scriitorul Petru Dumitriu „a plecat la stele”, dintr-un loc departe de țară, de la Metz, trist și neîmpăcat. Nu reușise să se apropie nici de mai Noua Românie, la care eram toți deja angajați cu ziua, care-i refuzase oferta și-l editase puțin și pe sărite și vorbise despre el și despre opera lui la fel de puțin și „pe la colțuri”, și nu fără ușoară… invidie. Dinspre Târgu Jiu, bineînțeles, „nu s-au luat nici un fel de măsuri”. Pe noi, cei de pe Victoriei, pare să nu ne fi interesat personajul.
Și-a trecut timpul și iată-ne ajunși „cu arme și bagaje” în anul de grație 2024, când se împlinesc… 100 de ani de la nașterea Scriitorului. Rămas uitat și trecut încă la… „index”, avem ocazia și… șansa să ni-l revendicăm și să lansăm, iată, Anul Centenar Petru Dumitriu de la… Târgu Jiu. E un eveniment inedit și reparatoriu care ne-ar așeza în primele rânduri ale unei liste naționale cu serbări culturale de ținut minte.
Transcriem bună parte din textul nostru pe care-l produceam în primăvara anului 2000:
« …Petru Dumitriu s-a născut la 8 mai 1924 la Baziaș și, lucru important pentru noi, prin natura serviciului tatăl său, ofițer de carieră, a ajuns să locuiască la Târgu Jiu. A urmat cursurile Liceului Tudor Vladimirescu începând cu anii când Brâncuși ridica la cer Coloana sa fără sfârșit. Beneficiar din familie a unei educații alese, bucurându-se de învățătura unor dascăli de școală foarte bună și, de asemenea, de cărțile franțuzești și italienești ale lui Cristian Tell, Petru Dimitriu începe să scrie de foarte tânăr. În 1941 termină liceul la Târgu Jiu și se înscrie ca bursier Humboldt la Munchen să studieze filozofia. La 21 de ani, un juriu girat de Tudor Vianu remarcă talentul viitorului prozator. Scrie și piese de teatru. Preludiu la Electra apare în revista Fundațiilor regale nr. 2-3 / 1945. În 1945 debutează cu volumul Euridice cuprinzând 8 proze: Miobe, Argonautica sau fabuloasa aventură, Euridice, Arlechin, Dionisiaca, Metamorfoza lui Sebastian Românul, Pe drumul înspre Damasc, Omul cu ochii verzi. Care dintre acestea să fi fost începută a fi scrisă pe vremea când încă era elev al liceului din Târgu Jiu? De prea tânăr s-a căsătorit cu Henriette Yvonne Stahl.
A urmat „pactul cu diavolul”: Drum fără pulbere (1951) și Pasărea furtunii (1954) În 1957 apar cele aproape 2000 de pagini din Cronică de familie care-l confirmă ca mare scriitor. Toată lumea știa de-acum de Petru Dumitriu. La Târgu Jiu orașul și-l amintește din vremea adolescenței și-i poartă pică pentru felul cum a expediat în volumul al treilea, în doar câteva rânduri, lucrarea lui Brâncuși, dovedind că nu l-a înțeles pe sculptor. În 1960, când era în culmea gloriei literare și foarte bine situat social, rămâne în străinătate. A fost greu și pentru Petru Dumitriu și pentru familie. Sora prozatorului a suportat timpurile ca medic la Sanatoriul de la Dobrița.
Părea că lumea l-a uitat pe marele scriitor. După 1989, cititorii îl redescoperă pe Petru Dumitriu. Era să fie de-acum foarte bine. Însă vizita în țară din 1996 nu-l confirmă. Momentul e prost ales. La Târgu Jiu nu-l invită nimeni. În convorbirile publicate de George Pruteanu și Eugen Simion vorbește ce aceeași neînțelegere despre Brâncuși. Și vorbește foarte puțin și despre orașul adolescenței sale. Poate că și din cauza noastră. Ce-am putea face să ni-l apropiem? Să-l invităm la Târgu Jiu la deschiderea anului universitar, să-i republicăm cartea de debut într-o ediție gorjeană, să-i dedicăm un număr festiv de revistă, să-i jucăm una din piese pe scena Teatrului Elvira Godeanu, să-i scriem cât mai mulți dintre noi și cât mai des… Și câte nu s-ar mai putea face! Și-n felul acesta am avea dreptul să ne asumăm riscul de a ni-l revendica la Târgu Jiu pe marele scriitor. Să încercăm și să-l punem la încercare și pe Petru Dumitriu…» (Actualitatea Gorjului, 6 mai 2000)
Au trecut anii. Lumea gorjenească, care și ea împlinește un sfert de veac de existență, îsi propune, la o sută de ani de la nașterea scriitorului, să-i organizeze Centenarul la Târgu Jiu printr-un prim parteneriat instituțional cu Biblioteca Județeană Cristian Tell, care a și prins această acțiune în programu-i cultural pe anul în curs. A fost de acord ordonatorul de credite, nimeni altul decât Consiliul Județean Gorj. E un bun început… Avem lângă noi, la vedere, paginile ziarului Gorjeanul, instituție ajunsă și ea, nesperat, la a împlini tot în primăvara aceasta o sută de ani. Bravo!
Rămâne să facem în continuare diligențe… Neapărat, prin Inspectoratil Școlar Județean pe lângă Colegiul Tudor Vladimirescu, dar suntem la fel de interesați și pentru o colaborare cu Universitate Constanti Brâncuși, și și cu alți… reprezentanți oficiali din cultura locală. Mai ales, ne interesează societatea civilă, persoanele fizice și firmele private cu potențial care să ni se alăture logistic spre a duce la bun sfârșit, cu rezultate vizibile și de durată, un astfel de demers cultural de mare suprefață. Vom vedea…
Împodobim astăzi pagina de cultură a ziarului Gorjeanul cu un fragment scris de Petru Dumitriu – Pe Victoriei – în care strada mare a orașului nostru ne apare peste timp tot atât de vie și de interesantă. Ne năpădesc nostalgii și constatăm că într-un fel i-am fost și noi martori și aproape contemporani. Au trecut anii…
În 2002, la moartea scriitorului, veneam din nou cu alte câteva idei care să prindă contur la Târu Jiu, de data asta în Amintire : unii dintre locuitorii orașului N…, reședință de județ să aibă adresa de domiciliu pe… str. Petru Dumitriu, amfiteatrul Colegiului Tudor Vladimirescu, al cărui absolvent magna cum laude a fost, ne gândisem să poarte tot numele lui, un bust al scriitorului să-și fi găsit locul de drepr într-un spațiu public căruia să-i transfere o anume aură culturală, deasemenea ne gândisem la un Colocviu Național Petru Dumitriu despre proza românească unde, la o masă rotundă, avea să se reconcilieze măcar din doi în doi ani opiniile cât mai multor scriitori și critici literari…
Ceea ce desenăm noi astăzi pe pagina albă cu litere grele de plumb, nu e decât un prim draft de hârtie al „complexului de manifestări“ prilejuit de Anul Centenar. Ocazie cu care se va organiza un Simpozion Petru Dumitriu la 100 de ani, ținut în câteva locații cu amfiteatrele pline de liceeni, de studenți și alte persoane interesate, Simpozion precedat de un Volum colectiv în care oameni de condei, având funcții în domeniu sau doar interese și afinități, să producă texte în cunoștință de cauză care să-i reprezinte și în care să ia atitudine față scriitorul Petru Dumitriu și opera lui. Ar fi de dorit să-i repartizăm o stea pe Aleea personalităților dinspre catedrală și măcar să-i punem o placă de marmură pe clădirea liceului, pentru că între timp, numele amfiteatrului a fost adjudecat pe drept și cu mult umor de… Horațiu Mălăele… Tot o astfel de placă ar putea fi așezată și pe imobilul din București, de lângă Cișmigiu, unde scriitorul a locuit și a scris până în 1960. La Bibliotecă s-ar putea organiza o Expoziție permanentă de carte, Cinematograful Sergiu Nicolaescu ar putea avea pe afiș o Gală a filmelor al căror scenarii s-au făcut după opera lui, iar la Muzeu una de fotografii, obiecte personale, scrisori și manuscrise, Reprezentanța Scriitorilor din Gorj în parteneriat cu Filiala Ziariștilor ar putea lansa un Concurs de proză pentru tinerii încă nepublicați în volum, premiul anual atribuit să conteze în plan profesional și să fie râvnit și pentru partea-i financiară…
Lista de propuneri rămâne deschisă. Cine ni se alătură?
Prezentul text de ziar ține loc de Conferință de presă prilejuită de deschiderea Anului Centenar Petru Dumitriu la Târgu Jiu.
Până mai ieri „a fost” Anul Centenar Monica Lovinescu, de azi „intrăm” în Anul Centenar Petru Dumitriu.
Să fie, oare, Centenare disjuncte? Cu o formulă deja omologată, de-acum avem Deslegare la Petru Dumitriu…
Vasile VASIESCU
