Trecuse vara. Făcusem singur câteva drumuri la oraș, cu treburi, umblasem de capu’ meu pe Victoriei, prin grădina publică, eram deja cineva. Intrasem la liceu. Cu matematica pe care o știam de la profesorul Ionici și limba română pe care o învățasem cu profesorul Horhoianu, venit de la Școala generală nr. 1 din satul Voiteștii din Vale, comuna Bălănești, nu mi se păruse un cap de țară examenul de admitere la Liceul nr. 2. Dintre noi, cei mai răsăriți din clasă, mergeam la liceu, la gară. Niciunul ne se înscrisese la Tudor. Era prea în… centru.
În cele câteva zile de pregătire de dinaintea examenului, aproape s-a umplut de adolescenți marele amfiteatru și eram majoritatea din satele din jurul orașului, curioși să cunoaștem profesorii de la liceu și să ne măsurăm forțele. Cei mai curajoși, ne ceream singuri la tablă, încercând să ne facem remarcați. Ieșise atunci din rând un lungan de la țară, deșirat și subțire ca o nuia, cu un pulover pe el din lână de oaie, încheiat la toți nasturii, care era mai îndrăzneț decât toți și punea mereu întrebări. Îl chema Adam și peste ani, s-a întors profesor de fizică în oraș, chiar în liceul unde învățase carte. Tot atunci l-am cunoscut pe Mihai Geamănu, băiat de oraș, mult mai solid decât noi, îmbrăcat îngrijit, cam agitat, dar foarte serios când i se oferea ocazia să vorbească. Cu el am împărțit, mai târziu, aceeași cameră în căminele Universității de la Operă, de pe bd. 6 martie din București. Îi plăcea literatura, citea mult, chiar scria și frecventa cenaclurile literare studențești, iar de-acasă prime regulat pachete cu prăjituri excepționale. Peste ani l-am întâlnit bărbat în toată firea, ajunsese unul din liderii de sindicat de la Metrou. O boală l-a retezat prea de tânăr. Păcat, mare păcat! La jumătatea lui septembrie a început școala. Ne-am adunat cu toții în curtea liceului, în careu, la festivitatea de deschidere a noului an, după care noi, cei din clasa a VIII-a, ne-am strâns în jurul profesorilor ce urmau să ne fie diriginți și care, parcă toți deodată, au strigat catalogul, urmând ca noi, în măsura în care ne auzeam numele, să ne ducem, în cunoștință de cauză, fiecare la clasa lui. Mă rătăcisem în învălmășeala creată în jurul lor și nu mi-am auzit numele și n-am știut la care dintre clase fusesem repartizat. Nenorocire… În primele clipe am crezut c-am rămas pe dinafară. Apoi, mi-am făcut curaj și-am bătut, pe rând, la ușa fiecărei clase de-a VIII-a, și am întrebat politicos, cât m-am priceput, dacă nu cumva sunt al clasei respective. Abia când am ajuns la doamna dirigintă Vodislav, mi-a venit inima la loc. Eram, în sfârșit, trecut în catalogul clasei a VIII-a E. M-am așezat aproape pierit pe un loc liber în penultima bancă pe rândul din mijloc. Mă liniștisem. Eram elev de liceu. Stăteam în banca mea. În prima recreație mi-am cunoscut viitorii colegi și-am și început orele cu primii profesori din orar. Părea totul atât de interesant!… La prânz, pe cei de la țară, care rămânem la internat, ne-au luat în primire domnii pedagogi Nanu și Paicu, ne-au arătat dormitoarele, ne-au repartizat pe paturi și ne-au dat fiecăruia câte un pupitru, un dulăpior, în care urma să ne ținem sub cheie cele câteva lucruri personale. În prima noapte nu cred să fi dormit. După calendar, era în toamna anului 1963… Cât să fi trecut de atunci?!
Caut în memorie contururile primelor zile de școală, rămași dintr-o dată peste noapte în așternuturi străine, duși cu rândul la spălătorie și la masă, închiși peste zi în curtea școlii, obligați să ne facem lecțiile la ore fixe în clasele de meditații. Trăiam o experiență șocantă prin noutate, intrasem într-o adolescență controlată cazon, aproape tiranic, viitorul mi se părea eteric, îndepărtat și de neatins. Zbuciumul primelor zile a fost ca o flacără și puțina lavă vulcanică s-a așternut subțire peste chipurile noastre înfiorate de extazul noului început. Frizând parcă o detașare absolută, intram curajoși în viață, asaltați din toate părțile de gânduri până atunci inaccesibile. Îndrumați de-acum de profesori, pășeam nesiguri, greoi, într-o lume imprevizibilă, fabuloasă, cu care urma să comunicăm atenți, cu încredere, deciși și cu devotament. Eram supuși unei teribile provocări. Eram stingheri și simțeam nevoia ajutorului dascălilor noștri. Profesorul de limba și literatura română Bică Sterescu a fost primul căruia i-am dat bună ziua la clasă. Ne-a încercat printr-o compunere liberă, făcându-și astfel o primă impresie despre cunoștiințele noastre. Era masiv, bărbierit cel puțin un milimetru sub piele, dat abundent cu odicolonuri fine, avea un papion cum nu văzusem nici în filme și la fereastră, la începutul orei, trăgea dintr-o țigară Kent câteva fumuri, după care o arunca grăbit și striga catalogul. Cei din clasele mari, care începuseră să fumeze pe furiș în WC-ul școlii, știau pe dinafară orarul profesorului Sterescu și se rânduiau ca să culeagă de sub geamuri țigările abia începute. De la profesorul Sterescu am învățat un cuvânt nou pe care nu l-am prea auzit și nici nu l-am văzut tipărit prea des. Ne-a vorbit primul despre „pretutindenarul” Brâncuși… Ne-a surprins această asociere insolită cu care ne întâlneam pentru prima dată. Cu doamna Dincu, tânără, în primul an la catedră, soția directorului-adjunct de la Liceul nr. 1, am încercat să deprindem tainele matematicii. Nu ne-a fost ușor, nici profesoarei, frumoasă și fără experiență pedagogică și nici nouă, adolescenți bântuiți de efluvii nevinovate. La chimie ne-a venit doamna Spătaru, la fel de tânără și tot în primul an de profesorat, proaspăt căsătorită cu un ștab mare de pe la Petrol. S-a ținut de carte dimpreună cu noi până pe la începutul trimestrului trei, când a trebuit să… nască. Cel mai frică ne-a fost de prima oră de geografie fizică. Doamna profesoară Atena, să fi avut vreo 40 de ani, rămăsese domnișoară bătrână, avea o voce metalică, era mereu îmbrăcată într-un halat maroniu strâns bine cu un cordon negru, umbla repede în niște încălțări unisex fără toc, cum văzusem că purtau călugărițele de la Mănăstirea Polovragi. Avea totdeauna la îndemână un arătător lung, cu care împărțea generos dreptatea când ne prindea umblând fără treabă pe holurile liceului. Limba franceză am făcut-o cu doamna Golumbovici, mereu veselă și era sigură că toți eram înnebuniți după limba lui Voltaire. La mine, la Bălănești, auzisem doar de limba rusă și o îndrăgisem atât cât să creadă profesorul Avram că suntem de partea poporului rus. La liceu, la ora de rusă ne-am trezit la clasă cu un profesor tânăr, rămas aproape adolescent. Îl chema Răgușitu și-am avut nenorocul să-l pierdem după nici un an. Am fost aproape toată școala să-l petrecem pe ultimul drum, undeva la Bobu, sat ce ținea pe-atunci de comuna Budieni. 
Dacă-ar fi trăit, sigur terminam liceul doctori în limba rusă. Așa… Doamna Manolescu a venit la orele de limba latină. Era întotdeauna elegantă și în cei doi ani cât ne-a fost profesoară a reușit să ne facă să înțelegem importanța studiului limbii latine chiar din primele clase de liceu. Astăzi se mai predă latina? Am avut o colegă, nepoată de-a profesorului Sterescu, talentată, de departe cea mai bună dintre noi, o chema Roșoga. Ea, singura, a ajuns profesoară de limba latină. N-am mai văzut-o de când am terminat liceul. Lecțiile de istorie le-am început cu profesorul Pruteanu. Nu era prea înalt, avea o frizură de funcționar de poștă totdeauna îngrijit pieptănată, fusese militar, apoi urmase facultatea și ne ținea lecțiile urmărindu-le după niște note scrise îngrijit pe 2-3 foi albe, pe care le așeza cu ceremonial pe catedră și la care trăgea cu coada ochiului când ne scria pe tablă vreun an sau numele vreunei bătălii. La Fizică l-am avut pe temutul profesor Galaci, un basarabean sobru, elegant cu măsură, purta costume gri bine croite, avea părul alb și era totdeauna foarte serios cu noi. A reușit să ne insufle pasiunea pentru fizică, ne-a pregătit pentru olimpiade, mergea cu noi la Craiova și în buzunarele unui palton cenușiu, lung până-n pământ, avea pentru fiecare dintre noi, fizicienii, câte un măr roșu, cum nu mai văzusem. 
La începutul clasei a X-a l-am condus cu lacrimi în ochi în cimitirul de la Vădeni. El a fost cel care nouă ne-a dat numai note de 10 la fizică și din păcate nu l-am confirmat. Acum, tîrziu, îi cerem iertare… Doamna dirigintă Vodislav ne-a fost ca o mamă adevărată. Ne-a învățat de toate, cum să ne purtăm „în societate”, dar și cu să ne spălăm pe mâini și să ne facem nodul la cravată. Îi purtăm recunoștiința noastră de copii de la țară, veniți la oraș cu gând să-l cucerim… Cât despre lecțiile de geografie, ce să mai vorbim! Erau adevărate călătorii imaginare prin care ne închipuiam dimpreună cu dânsa că toată lumea-i a noastră și că ne aparține doar nouă. Am trecut bine de clasa a VIII-a. Eram liceeni de-adevăratelea. Am avut, bineînțeles, și alți profesori care ne-au fost aproape și s-au străduit să facă oameni din noi. Port pentru totdeauna în amintire pe profesorul de istorie Brânzan, pe doamna Ilie cu care-am continuat studiul limbii ruse, pe domnul Cărstoiu, eminent profesor de limba și literatura română, pe profesorul Lungănoiu, cel care la economie politică ne-a predat un întreg trimestru Congresul al X-lea, pe profesorul Gebeanu, de la care ne-am ales cu primele noțiuni de astronomie, pe doamna Popescu de chimie, pe doamna Calu, care știa cam totul despre aventurile adolescenței noastre nevinovate, pe doamna Homescu, elegantă întotdeauna și cu un har deosebit în a ne capta atenția, pe doamna Turceanu de franceză, pe cât de exigentă pe-atât de iubită de toți elevii, dovadă că și acum are ore la Universitatea din oraș, pe profesorii de sport Sandu și Călniceanu, pe domnul director Romanescu și pe doamna Raita, diriginta noastră din clasa de real și profesoară de matematică, severă și pretențioasă în mod deosebit cu cei pe care-i dovedise că au talent pentru științele exacte. Câte n-ar fi de povestit!… Cât despre colegi și… colege… Amânăm pentru o dată viitoare pentru că sunt multe de spus și dosarele sunt deja desecretizate. Le-a venit vremea… După mai bine de 50 de ani, cu prilejul insolit al revederii viscolite de amintirile adolescenței, pe care încercăm să o reconstituim de fiecare dată cu extravagantă fantezie, ceasurile obosite ale amiezii ne îngustează călătoria printre vechile ziduri ale orașului, sortit prin aura celebrității, dar și a reflexelor comune, să rămână aceeași magică alcătuire de nevinovate destine aproape uitate.
Învăluiți în mantia singurătății, pășim cu distincție și cu severă nepăsare pe caldarâmul vechilor alei ale parcului Liceului nr.2, acum Colegiul Național Spiru Haret, acompaniați de măgulitoare onoruri și de discrete îmbrățișări familiare și ușor stinghere.
Lăsăm imaginația să râvnească din nou la puritatea amintirilor abandonate, atunci când începuserăm a fi traversați de bulversante opțiuni, și convenim de comun acord că suntem toți, proprietarii de drept ai unei posterități efemere. Au trecut anii și în amfiteatrul liceului încă mai regăsim însemne ale nevinovatei noastre tinereți. În sălile de clasă, umbrele domnilor profesori au rămas definitiv desenate pe copertele cataloagelor burdușite cu notele mari de bună purtare, la vederea cărora nu contenim a ne minuna. Reușita de mai târziu a fiecăruia, atâta cât a fost, și-a avut începutul în fantezia grafică a acestor rubrici de catalog, acoperite generos cu cifre pe măsura strădaniei zilnice, misterios consumată de noi la orele de curs. Mimam cu nonșalanță pe coridoarele școlii o poză decorativ-convingătoare de când deslușiserăm, pe cont propriu, colindul nocturn al sărbătorilor cu matricola la vedere. Eram maiestoși în strădania de a ne dedica nu fără fantezie nevinovatelor hârjoane, evadând cu imaginație dintre hotarele școlii spre zările încă de necuprins ale unui imperiu iluzoriu. Acum suntem cu toții umbre vechi și familiare între marginile tot mai înguste ale acelui imperiu, captivi singurătății după petrecerea prin realitatea unei vieți cu abisurile deja prăbușite. Tragem nădejde ca amintirile să ne recupereze de fiecare dată, acceptând dezinvolți statutul dezarmant ce ne-a fost hărăzit. E iarăși sărbătoare și, desigur, vom apuca și alte minunate ceasuri care să dea măsura izbânzilor imaginate ambițios de fiecare, când toate miracolele vieții se vor încadra savant în rama amintirilor ajunse, iată, atemporale legende. Grandoarea suavei noastre adolescențe devine reazim pentru liniștea neapărat solemnă a călătoriilor cu care urmează să traversăm în continuare, neobosiți, solitari și zgomotoși, aglomerația absentă a vieții. Să ne dorim aceeași bună revedere și, mai ales, o nemaipomenită excelență tinerească.
Vasile VASIESCU
