Consider că Educaţia nu se poate limita doar la a aduce oamenii mai aproape unii de alţii, oprindu-i de la a adopta valori comune ale prezentului lor, dar, trebuie să ofere şi răspunsul la întrebarea, de ce şi cu ce scop trăim împreună, mai ales că actul educaţional trebuie să ofere fiecărei persoane, pe parcursul întregii sale vieţi, posibilitatea de a avea un rol activ în proiectarea viitorului societăţii.
De aceea, fiecare sistem educaţional are sarcina explicită şi implicită de a ne pregăti pentru a putea face faţă acestui rol în societatea complexă în care trăim astăzi, când participarea la un proiect comun este mai mult decât o consideraţie strict politică. Într-adevăr, în fiecare zi, toţi membrii unei comunităţi trebuie să-şi asume responsabilitatea faţă de alte persoane, fie că suntem la serviciu, în cadrul activităţilor culturale sau familiale, în cadrul asociaţiilor sau ca simpli consumatori. Şi pentru că şcoala le explică tinerilor drepturile şi obligaţiile care le revin, dezvoltând competenţe sociale prin lucrul în echipă, ea îi pregăteşte şi pentru rolul de a fi oameni responsabili.
Eram la începutul săptămânii acesteia, la prima oră de curs şi în prima zi de şcoală de după vacanţa intersemestrială, când s-a întâmplat ca una dintre elevele de clasa a XII-a să manifeste un comportament care m-a surprins prin reacţia necontrolată a acesteia la observaţia profesorului, că tabla e neştearsă, fiind nevoit să scriu titlul lecţiei într-un spaţiu inadecvat şi insuficient care mai rămăsese pe un colţ al tablei. Să precizez, am făcut observaţia întregii clase, nicidecum unui elev anume, chiar dacă răspunderea pentru situaţia respectivă revenea elevului de serviciu sau chiar şefului clasei! Am fost uşor nedumerit de faptul că Denisa, pentru că aşa o cheamă pe viitoarea absolventă, care nu dovedise niciodată la ora de economie asemenea „ieşiri” atipice în plan comportamental, continua să vocifereze şi să creeze, către sfârşitul predării lecţiei, o atmosferă greu de suportat pentru a realiza finalul lecţiei, motiv pentru care am poftit-o afară din clasă, atrăgându-i atenţia că acest schimb de replici tupeiste şi le poate îngădui doar acasă, cu părinţii, în mediul familial, că poate să ridice tonul în disputele cu colegii sau cu prietenii, într-un cerc mai restrâns, nicidecum să etaleze un accent de violenţă verbală în dialogul cu un cadru didactic. Cunoscându-şi cu lux de amănunte drepturile, răspunsul elevei a fost: „N-aveţi dreptul să mă daţi afară” (sic!!??), aşezându-se nervoasă în ultima bancă din clasă, trântindu-se zgomotos şi cu un gest lipsit de decenţă pe scaunul băncii! „Bine, bine, am întrebat-o atunci, dar, tu, ai dreptul să faci imposibilă desfăşurarea orei de curs”? A evitat răspunsul care se impunea la întrebarea mea, şi într-un târziu, a servit ultima replică vitriolantă, că se duce la director ca să reclame situaţia! Cu un accent al glasului apăsat de emoţie, am reuşit să las lecţia neterminată, iar în pauză, am informat-o pe d-na dirigintă despre ceea ce s-a întâmplat, replica domniei sale, ca o circumstanţă atenuantă la cazul elevei respective, fiind aceea că fata are unele probleme de labilitate psihică, nefiind la prima etalare a unui comportament necontrolat! Atunci, am înţeles rolul extraordinar al consilierului-psiholog din şcoală, eu însumi fiind cel mai în măsură să analizez şi să transfer exemplul cu pricina într-un studiu de caz care să poată constitui o temă de reflecţie pentru ceea ce se doreşte a fi „Lucrarea de control… la Educaţie”! În acelaşi timp, aş recomanda pentru ora de dirigenţie, care, din păcate, nu mai este în orar, şi doar „se face că se face”, să li se reamintească elevilor, tinerilor, în general, că drepturile presupun şi obligaţii, iar cea dintâi obligaţie a unui elev este aceea de a-şi asuma răspunderea pentru ceea ce spune şi pentru ceea ce face, după obligaţia fundamentală de a învăţa.
Convingerea că şcoala are misiunea de a pregăti oamenii pentru o participare activă la viaţa în comunitate este asimilată treptat, odată cu răspândirea principiilor democratice în viaţa noastră, iar primul obiectiv, mi se pare acela de a exersa rolul cerut de un comportament „jucat” după regulile vieţii civilizate, pentru că el cade în sarcina unei educaţii care „alfabetizează” bunul simţ al omului! Totuşi, toleranţa nu poate fi predată ca materie izolată, iar scopul principal, nu este acela de a preda principii morale bazate pe reguli inflexibile, ci de a introduce în şcoli practica democratică a responsabilizării, pentru ca elevii să înveţe să înţeleagă prin intermediul unor cazuri practice, care le sunt drepturile şi obligaţiile, pentru a conştientiza, cum le sunt îngrădite propriile libertăţi, prin drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Prof. Vasile GOGONEA
