Lucrare de control… la EDUCAŢIE – “La Candela vin mulţi oameni, de la primar la boschetar”!

258

prislop1Cu două zile în urmă cădea prima zăpadă şi mă uitam cum ninge decembrie, atât de frumos, ca în poveştile copilăriei, când am intrat cu sfială în magazinul cu icoane, cărţi şi cu obiecte bisericeşti, de la “Candela”, pentru a-mi lua calendarul pe 2011, dar şi pentru a mă interesa ce noutăţi mai are prietenul Ion Mondea, fostul meu elev de la

Economic, fără să intuiesc disponibilitatea deosebită a interlocutorului de a se destăinui şi de a insista asupra valenţelor educaţionale pe care le implică activitatea sa în acest spaţiu sacramental şi adânc primenitor al sufletului neliniştit şi al spiritului întrupat în creaţia divină. Suntem în preajma sărbătorilor de la cumpăna anilor, iar oamenii se pare că mai cumpără asemenea obiecte de cult ortodox, în pofida lipsurilor şi a frustrărilor care acutizează îngrijorările noastre ce se amplifică tot mai mult de la o zi la alta!

“Pentru a descoperi miracolul credinţei în Dumnezeu”!

Am deschis discuţia cu prietenul meu, cu întrebarea, dacă prin aceste minunate odoare pe care le cumpărăm de la “Candela”, mai putem aduce “Casa Domnului” şi în biata noastră casă care se apleacă sub povara “îngheţării” salariilor, iar domnul Mondea mi-a mărturisit că întoarcerea omului la Dumnezeu se petrece şi sub semnul Sărbătorii Naşterii Domnului, ca un semn al renaşterii speranţelor noastre din puterea dătătoare de duh înnoitor a Crezului Ortodox. Mi-a plăcut acest mod echilibrat de abordare şi am continuat dialogul, întrebându-l dacă în această perioadă vin mulţi oameni să cumpere asemenea “minuni” capabile să lumineze cămările nebănuite din casa sufletului nostru, iar ca o replică a răspunsului necondiţionat, mi-a spus: “Vă rog să mă credeţi, domnule profesor, că la noi, la Candela, vin mulţi oameni, de la primar la boschetar, de la parlamentar la slujitorul de altar, pentru a descoperi miracolul credinţei în Dumnezeu!” sau poate al regăsirii de sine a omului, aş adăuga eu, pentru că omul îndumnezeit prin credinţă se dovedeşte expresia cea mai desăvârşită a conduitei moral-religioase! Dincolo de orice tentaţii teoretizante şi acroşante ale logosului nostru, cred că sufletul înveşnicit este tocmai această legătură permanentă dintre materie şi spirit, dintre trup şi întrupare, mai ales că prin el trec toate zbaterile vieţii noastre materiale, cele care îl fac atât de vulnerabil şi de nestatornic, iar, din păcate, biciuit prea des, devine uşor de tulburat sub viforul neliniştilor cotidiene şi al semnelor metafizice care ne sugerează faptul că deseori nu-şi mai găseşte echilibrul. Nu fac un secret din faptul că sunt unii care cred că viaţa este un fel de cămătar cu care este mai bine să nu avem de-a face, deoarece, pentru traiul comod şi searbăd pe care i-l cerem, se joacă neverosimil cu visurile noastre gajate, cerându-ne socoteală exact în clipa în care credem că suntem fericiţi intrând la “Candela”, iar dobânda percepută pentru “liniştea” noastră precară ne va lovi exact în moalele fericirii, zguduindu-ne din temelii “prinţipiile” inamovibile şi metamorfozate în stane de piatră, întorcându-ne la acelaşi “cârlig” acroşant al vorbelor de conjunctură.

Un criteriu de bază al existenţei liniştii pe care ne-o dorim

Nu încape îndoială că fiecare om are o sumedenie de dorinţe într-o viaţă trăită şi fiecare ştie din experienţa proprie că unele se împlinesc, iar altele nu, că unele se împlinesc mai repede, iar pentru împlinirea altora trebuie să avem răbdare, să lucrăm intens uneori, mai ales că unele nu se împlinesc niciodată, sporindu-ne tulburarea şi neliniştea. De regulă, înţelegem prin liniştire, efectul produs de un concediu reconfortant sau o după-amiază petrecută într-un parc relativ liber, dar, nu negăm că acest efect poate semăna în inimile noastre iluzia unei păci nesfârşite sau a unei liniştiri absolute. Cu toate acestea, a doua zi, mergând la serviciu, trecem pe la “Candela” şi ne dăm seama că am fost robii unei înşelări, că pacea şi liniştea noastră s-au risipit mai repede decât fumul în văzduh, că grijile revin cu obstinaţie în cotidianul vieţii noastre. Dragul meu, domn Mondea, prietene, poate că de multe ori trebuie să stabilim un criteriu de bază al existenţei liniştii pe care ne-o dorim în propriile inimi, ca şi durata îndelungată a acesteia. Dacă liniştea noastră durează până la prima coadă la care trebuie să stăm sau până la primul cuvânt aspru care ni se adresează de o altă persoană, înseamnă că ne amăgim inutil, că la “Candela” sufletului nostru suntem departe de linişte şi de liniştire, pentru că stăm în imperiul tulburării şi al patimilor ademenitoare. Cred că depinde doar de noi, dacă acceptăm sau nu tulburarea din jurul nostru, pentru că zgomotul exterior sau conflictele nu au cum să ne fure pacea decât dacă noi înşine gogoneadăm curs patimilor care ne stăpânesc. E de la sine înţeles că dacă o persoană mă jigneşte, depinde doar de mine dacă aleg să răspund la fel sau nu, mai ales că nimeni dintre cei dimprejurul meu, nu îmi poate fura libertatea de a nu jigni, poate, cu o singură excepţie: dacă am căzut în patima mâniei şi a furiei nestăpânite. Să fim bine înţeleşi, liniştea cea mult dorită ne este oferită de propria smerenie şi de dorinţa de a nu fi cârtitori sau bârfitori faţă de semenii noştri, iar, cine nu cârteşte, niciodată nu se supără din lucruri inutile sau care nu îl privesc. De asemenea, cine nu bârfeşte, nu îşi atrage greşeala pe care o observă la altă persoană, iar toate acestea, cred că sunt rănile produse cugetării prin simţuri.

Intrăm la „Candela” pentru alegerea modului bun de a utiliza lucrurile

Când vedem sau auzim sau vorbim despre un lucru rău, ne rănim interiorul sinelui nostru, cu atât mai mult cu cât aceste răniri ne risipesc liniştea şi ne îndeamnă să ne căutăm dreptatea proprie. Noi, însă, trebuie să ne lepădăm de patimile firii şi să încercăm să apărăm cetatea liniştii aflată în inima noastră, pentru că mintea eliberată de închipuiri şi amintiri păcătoase, poate într-adevăr, să găsească pacea mult dorită. Desigur, inspirat de armoniile existente între părţile lumii create, intrăm la „Candela” pentru alegerea modului bun de a utiliza lucrurile aflate la îndemână înspre ajutorarea semenilor, dar omul poate creşte în dragostea faţă de ceilalţi, deoarece cunoscând natura umană ca un dar multiplu al lui Dumnezeu, dar şi ca o întoarcere către sine, aşa cum subliniază Părintele Stăniloae, omul desăvârşeşte tot mai profunda cunoaştere raţională a ei şi se apropie de cunoaşterea iubirii Celui care i-a dăruit-o ca un tărâm al curăţirii sufleteşti, de care avem atâta nevoie. La rândul său, Apostolul Pavel, cel care a cunoscut atâtea taine negrăite şi a urcat până la al treilea cer, în vreme ce încerca să cerceteze voile şi judecăţile lui Dumnezeu, a simţit o ameţeală, ca şi când ar fi privit într-un abis, pentru că, străduindu-se să caute adâncimea înţelepciunii lui Dumnezeu s-a tulburat şi a încetat imediat cercetarea, spunând: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?”(Romani 11; 34). Vedeţi, oameni buni, vezi, domnule Mondea, dacă însuşi Apostolul a întâmpinat în felul acesta voile lui Dumnezeu, noi, cei care aprindem “Candela” credinţei, de ce ne străduim în zadar să le cercetăm pe cele necercetate şi să le pătrundem pe cele nepătrunse? Noi, oamenii, ne minunăm de multe lucruri, ca, de pildă, coloane măreţe, tablouri frumoase, trupuri zvelte şi ademenitoare, dar nu desluşim că mirarea noastră nu este însoţită de teamă. Ne minunăm, de asemenea, de marea nemărginită şi de adâncurile ei abisale, însă, când ne aplecăm să privim în aceste adâncuri, încercăm o stare de teamă asemănătoare aceleia care l-a cuprins şi pe prooroc, în vreme ce s-a aplecat să privească neţărmurita şi nemărginita adâncime a înţelepciunii lui Dumnezeu. Să nu trecem nepăsători şi prea plini de sinele nostru, poate mult prea uşor peste faptul că deseori, Dumnezeu iconomiseşte lucrurile astfel încât evenimente nefericite să aibă un final fericit.

Drumul spre “Candela” este şi un pelerinaj interior!

În încheiere, să ne îndreptăm atenţia la două persoane care au regăsit promisiunea prezenţei lui Dumnezeu împlinită în vieţile lor. David Livingstone, la întoarcerea sa după şaisprezece ani petrecuţi în Africa, slăbit de 27 de îmbolnăviri, cu un braţ atârnând inutil după ce a fost muşcat de un leu, i-a întrebat pe studenţii Universităţii din Glasgow: “Ştiţi ce m-a susţinut în mijlocul încercărilor, dificultăţilor şi singurătăţii, în viaţa mea de exil? A fost promisiunea lui Dumnezeu: “Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”! ”Emanuel – cu noi este Dumnezeu! Un alt caz: când Frederick B. Snite, Jr., absolvent de Notre Dame, a mers în călătorie cu părinţii săi în China, unde a fost lovit subit de paralizie infantilă, medicii nu i-au mai dat decât o săptămână de viaţă, dar, ceea ce nu ştiau medicii era puterea mare a credinţei care îl susţinea, pentru că el a mai trăit câţiva ani, s-a căsătorit şi a avut o familie. A trebuit să trăiască nemişcat, luni întregi muşchii respiratori i-au fost parţial paralizaţi, astfel că nu putea spune nici un cuvânt, dar, când şi-a recâştigat parţial controlul vocii, el a spus încet primul cuvânt: “Dumnezeu”. Mai apoi, i-a mărturisit unui preot care l-a vizitat acasă, că “singurul lucru care m-a ţinut tare în perioada de încercare, atunci când nu puteam să respir, să vorbesc, a fost credinţa mea în Dumnezeu. Ştiam că El este cu mine şi că poate să îmi audă rugăciunile tăcute”.”Emanuel” – cu noi este Dumnezeu! Vreau să spun că dacă mergem la “Candela” sau în pelerinaj la mănăstiri, acele locaşuri de rugăciune şi de reculegere, “intrarea” noastră este o reiterare a condiţiei omului în lume: aceea de călător, când oamenii îşi părăsesc locul călduţ de acasă în favoarea unei experienţe spirituale benefice, nu doar ca nişte cumpărători de odoare sfinte, deoarece credinţa din suflet face mai luminoase ferestrele deschise orizonturilor duhovniceşti. La “Candela”, numeroşi credincioşi regăsesc astfel un drum spre Hristos pe care din diverse motive nu îl mai frecventau, pentru că aici descoperi “lumea” miraculoasă a credinţei, prin îmbogăţirea propriei experienţe bisericeşti. În dese rânduri, drumul spre “Candela” este şi un pelerinaj interior, iar dacă Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru, atunci obiectele pe care noi le “plătim”, domnule Mondea, au şi această componentă eminamente spirituală, pentru că învăţăm să ne rugăm! În acest fel, ni se deschide poarta cerului aflată în inima noastră! Amintirile duhovniceşti au nevoie şi de lucruri cât se poate de concrete, iar prilejul “vizitei” la “Candela” înseamnă şi dorinţa de a ajunge să vezi şi să înregistrezi liniştea şi atmosfera transparentă a locului cu odoare!

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here