Lucian Boia: „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit” (HUMANITAS, 2015)

732

Întâmpinat, recent,  într-un interviu cu prezumtiva acuză „iarăși vă luați de Mihai Eminescu?”, istoricul Lucian Boia răspunde prompt: „Păi eu nu știu să mă fi luat vreodată”, mărturisimd că încă din adolescență a avut față de autorul „Sărmanului Dionis” și al „Glossei” „un mare respect”, simțindu-se întotdeauna „foarte aproape de el, de poezia lui…” („Orizont”, nr. 1 (1605)/ 2016, interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu, pp. 4-5).

Astfel, lucrarea Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit (HUMANITAS, 2015), structurată în cincisprezece capitole, nu este, cum ar putea înțelege cei reticenți față de viziunile analistului asupra unor aspecte ale culturii române, „un eseu despre Eminescu, ci o abordare „a ceea ce au făcut alții din el, transformându-l într-un mit care, de-a lungul vremii, s-a colorat ideologic cu tot felul de interese (căci despre asta despre asta este vorba, în principal).
S-au căutat, altfel zis, în opera poetului, îndeosebi în publicistica atât de răspicată și fulminantă, acele argumente care ar fi putut legitima vreo direcție ideologică sau alta (fie în cultură, fie în acțiunea politică), gândirea poetului fiind răstălmăcită și pusă în slujba unor acțiuni utopice. Lucian Boia preferă nu pe «ideologul» Eminescu, care poate fi «interesant», fiind vorba de «un mare gânditor politic, ci pe «marele poet», în care se regăsește.
Analistul urmărește „facerea și desfacerea” acestei „construcții mitologice”, născută din „frustrările și complexele” legate de poziționarea noastră culturală. De aceea, încă de la început românii ar fi văzut în Eminescu o „culme a valorii”, depășind naționalul și capabilă de a-și ocupa un loc binemeritat în panteonul universal de valori. Văzând, așadar, în Eminescu pe „românul absolut” (cum i-a zis Petre Țuțea), românii au „jucat” pe această carte, transformându-l pe poet într-un mit chintesențial, eponim, exprimând „integrala” spiritualității românești.
Tocmai acest mecanism este avut în vedere de dl Lucian Boia, care vrea să ne arate cum s-a coagulat și cum funcționează acest mit. În reiterările lui pluriforme. Decisivă a fost în crearea acestuia, crede autorul, drama abătută asupra poetului, la 33 de ani, „agonia morală”, cum i-a zis Călinescu, și moartea, ce-au sensibilizat conștiința națională. Mitul s-a „forjat”, așadar, în jurul poetului, adunându-i deopotrivă pe socialiști, naționaliști și chiar liberali, în ciuda criticilor exprimate de gazetarul de la „Curierul de Iași” sau „Timpul”, apărător al „cauzei” românești în toate aspectele sale (istorice, culturale, social-economice, politice).
Prima etapă (1883-1889) ar fi aceea a constituirii succesive a mitului prin efigia construită pe relația viață-operă de criticul Titu Maiorescu, în jurul poeziei și a „dramei personale” (Direcția nouă…, 1872; Eminescu și poeziile lui, 1889; dar și edițiile de poezii antume…). N-au lipsit din acest peisaj vocile contestatare, de la canonicul blăjean Alexandru Grama la închipuitul «simbolist» Aron Densușianu, la care se adaugă nechibzuita epigramă macedonskiană, parțial poetul Anghel Demetrescu și alții de gusturi literare îndoielnice, ce ni-l amintesc pe Iacob Negruzzi! După moartea poetului, însă, asistăm la alte ipoteze și izomorfisme ale mitului. Bunăoară, în primul deceniu al secolului al XX-lea, Eminescu era „poetul român absolut”. „Un nou Eminescu apăru”, scria Nicolae Iorga, părintele sămănătorismului, dar această „revelație” – trebuie să precizăm neapărat dlui L. Boia – o lansează ideologul curentului odată cu valorificarea „lăzii de manuscrise” pe care Titu Maiorescu o păstrase aproape două decenii și o donase în 1902 Academiei Române. Nu era nevoie de manuscrise inedite ca sămănătorismul și poporanismul din epocă (direcții ideologico-literare naționale, de un autohtonism apăsat) să-și contureze doctrina. Era vorba de o întreagă literatură despre viața satului și tradițiile românești, inclusiv evocările paseiste de pastă groasă, pentru ca aceste curente literare de la începutul secolului să-și găsească repere fundamentale în Eminescu, interpretat într-un capitol aparte din „Istoria literaturii române contemporane”, de N. Iorga, drept „Expresia integrală a spiritului românesc”. Alături de poet, a intrat în joc gazetarul de la „Curierul de Iași” și „Timpul”, ale cărui articole fuseseră editate de Ion Scurtu într-un volum consistent. Noul „senariu mitologic” îl confiscă, așadar, pe Eminescu, în spiritul ideilor naționale românești atât ca poet, cât și ca gazetar de doctrină.
eminescuO a treia ipostază a mitului (Cap. IV-VIII) ar cuprinde perioada interbelică, când, viața și opera în întregime sunt valorificate, întru constituirea unei noi efigii corespunzătoare modernității. În 1932 apare monografia lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (considerată „o fabuloasă contramitologie”!), apoi comentarea operei în cinci volume (1934-1936). Este „deceniul Călinescu” , pregătit – zice dl Boia – de falsurile lui O. Minar, dar și de lucrările mai modeste ale unora Nicolae Zaharia sau Gala Galaction. De unde s-au putut găsi foarte ușor puncte de pornire „pentru diverse construcții mitologie”, prin teze „care se bat cap în cap”. Este vorba, așadar, de un proces firesc de „interpretare”, de noi „reașezări”, într-o direcție sau alta, aspect ce se întâmplă cu orice personalitate în posteritate. În cazul lui Eminescu, însă, lucrurile au „prosperat” atât de mult încât, nefiind vorba de un autor oarecare, ci de „un mit fundamental al culturii române”, s-a ajuns ca poetul să fie văzut ca o „întrupare” chintesențială a românismului. Aici intervine ideea de „manipulare” ideologică: „El este figura primă, tutelară a culturii noastre și, în aceste condiții, dacă reușești să te revendici de la Mihai Eminescu, înseamnă că ai câștigat puncte prețioase în modul cum te prezinți în fața oamenilor. Îl ai, în fond, ca protector pe Eminescu, nu pe altcineva…” (loc. citt., p. 5).
Astfel a procedat, în cheia unui naționalism amestecat cu un misticism profetic ortodoxist și misionar, mișcarea legionară, o escrescență a „gândirismului” eșuată în nazism (de aici și retragerea lui Lucian Blaga de la „Gândirea” lui Nichifor Crainic). Dar cel mai „performant” izomorfism, cea mai mincinoasă interpretare se produce după Al Doilea Război Mondial, în România comunizată „după Scriptura sovietică”, prin anii ‘50, când Eminescu e văzut ca „un precursor al comunismului” (citându-se cu rol eponim discursul proletarului din poemul, de altfel, filosofic, Împărat și proletar sau din alte poezii de „critică socială” (Cap. IX și urm.). Denaturarea, truncherea, extragerea din context, , în general „asumarea” poetului „proletar” din epoca „obsedantului deceniu” au continuat sub regimul comunist, în epoca ceaușistă, sub forma național-comunismului, până la ideologia de gen „România Mare”, o ideologie manipulatoare, de un incriminant fariseism comunistoid. „Doina” lui Eminescu, citită la un Congres al PCR de însuși șeful statului, a dat un impuls oficial acestei manipulări doctrinare la scară largă. Dar, scrie L. Boia, „una e să fii naționalist, chiar în versiunea destul de radicală eminesciană și alta este să fii așa în vremea Auschwitz-ului sau chaiar în vremea noastră”…
Acest „amalgam nepermis” între epoci a dăunat imaginii poetului, servind ideologii utopice, fie ele de dreapta, fie de stânga. În ciuda tuturor acestor „deformări”, însă, Eminescu rămâne ceea ce este, mare poet de factură romantică în străluciri geniale (conform propriului crez) și un gânditor de mare clasă. Expunerea, însă, ca „român absolut” rămâne o „expresie goală”, abuzivă, care l-ar fi supărat, bănuim, pe poet însuși. Deși vremurile pe care le trăim sunt mai în spiritul lui Caragiale (față de care „relativismul” lovinescian s-a dovedit inoperant, autorul Scrisorii pierdute cunoscând o spectaculoasă „mutație” a valorilor!). Prin Eminescu, însă, cultura română a încercat să se legitimeze în contextul universal de valori, trăind – în acest coșț de Europă – „sentimentul persecuției”, al evoluției „întârziate”, al situării, ca o zonă a marilor ciocniri de interese geostrategice, între Orient și Occident.
Azi, crede Lucian Boia, chiar dacă avem recuperată corespondența intimă a poetului cu Veronica Micle ori, după baia „acidă” în care l-a cufundat „Dilema” din 27 februarie 1998, un alt mod de a-l privi pe Eminescu în postcomunism de generațiile tinere, „mitul Eminescu este oarecum plin și istovit”. Nu trebuie uitate nici încercările de manipulare biografistă ce au forțat să acrediteze, după Revoluția din Decembrie 1989, „teoria asasinatului”, a „complotului iudeo-masonic”, ce ar fi avut drept scop scoaterea poetului și gazetarului incomod din viața publică. Complot instrumentat, țineți-vă bine!, de nimeni altul decât de Titu Maiorescu, binefăcătorul poetului, care l-a „păstorit” de pe la 20 de ani ca să-l interneze într-o casă de nebuni la 33 și să-l croiască la cap cu piatra fatală la 39 de ani și jumătate. Maiorescu asasinul!…
Iată cum mitul “Eminescu”, tălmăcit strâmb și răstălmăcit fie din prostie, fie din pedanterii veleitare, evoluează de la epocă la epocă, căpătând specific „vectorial”. Dar, în același timp cu miturile (necesare în orice cultură, indiferent dacă este vorba de o cultură „mare” sau de una „minoră”) se cuvine exercitarea cu autentice judecăți de valoare a „spiritului critic”, inevitabilă acțiune de salubrizare culturală căreia miturile organic-structurate pe temeiuri axiologice îi rezistă. „Pe mine nu mă supără deloc că există o mitologie Eminescu”, afirmă Lucian Boia.
Mihai Eminescu, românul absolut este a treizecea carte a istoricului Lucian Boia, care se înscrie într-un program început cu ani în urmă, în linii mari rezistent la timp, cu Istorie și mit în conștiința românească (1997). Meritul autorului este acela de a radiografia realități cultural-istorice, încercând să pătrundă „spiritul” după care acestea au funcționat și funcționează și, totodată, odată intuit „patentul”, „mașinăria”, să treacă la „decontrucția” acestora, vizând o mai profundă și nuanțată înțelegere.
În cazul de față, statuia poetului, aglutinată de atâta viitură și volbură parazitară, este eliberată de tot felul de sedimente și impurități, care au sufoca-o în timp, dându-ne un Eminescu cât mai curat/restaurat, cât mai eliberat de laborioasa „industrie” a ideologizărilor și eronatelor viziuni, un Eminescu restituit vremii sale (și nouă totodată într-o accepție autentică), în ideea că numai așa putem să-l vedem „curat, luminat, ca argintul strecurat”, precum grăiește descântecul de leac. În acest sens trebuie înțeleasă actualitatea și autenticitatea lui Eminescu, poet de geniu și gânditor de excepție, desigur, fără nicio putință de tăgadă, unul din cei mai de seamă români.
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here