Logoree sforăitoare dinspre Guvernul BULĂ-Boc

157

base-bocSperanţa şi vrerea de mai bine sunt catalizate de mocirla care infestează şi pustieşte omul. Speranţa ne este chezăşie că vom scăpa de sărăcie şi foame, de umilinţe şi disperare, de farisei şi mizeria socio-economică de ei, nonşalant, instaurată. Îndemnul lui Jules Verne era: „Niciodată să nu-ţi pierzi speranţa”. Speranţa disipează ceaţa, marasmul şi decăderea spirituală, ne dă încredere şi putere să privim spre viitor, spre binele ce se apropie

Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi mai bine („Să trăiţi bine!”), sau „Dum spiro, spero” (Cât respir, mai sper), cum ar gândi şi glăsui bătrânii cu studii „clasice”, care mai trăiesc…Se vorbeşte, chiar în tratate ştiinţifice, despre poporul român, că aşa-zisa lui credinţă în fatalitate ar însemna, de fapt, o încredere în soarta cea bună, care, până la urmă le orânduieşte pe toate. Persuasiv, R.V. Domşa caligrafia: „A spera şi aştepta, iată deviza înţelepciunii umane.” Necazul cu toate opiniile şi sfaturile, de altfel fecunde şi înţelepte, în legătură cu speranţa este că nu numai că nu ne oferă nici o imagine coerentă şi cât de cât cuantificabilă a ceea ce va fi, cândva, bine şi luminos, dar, mai ales, nu ne luminează în legătură cu trebuinţele de azi şi de mâine, eventual poimâine. Circumspect, poetul şi scriitorul N. Valenti atenţiona: „Lumina ce vezi în zarea nopţii, ori este un foc la care te vei încălzi, sau un putregai care scânteiază. Portul în care intră corabia bătută de vânturi nu este totdeauna portul mântuirii.” Lesne de înţeles că dintr-o asemenea perspectivă este uşor să cazi în extrema cealaltă a fatalităţii, adică în abandonarea oricărei încrederi în posibilitatea de a soluţiona ceva cu propria voinţă, în delăsare şi mulţumire cu puţinul pe care-l ai – Doamne, fereşte, să nu-l pierzi şi pe acesta.

Guvernanţii batjocoritori nu sunt capabili să asigure viitorul românilor

Sunt sigur că o atare mentalitate pernicioasă şi păguboasă nu defineşte populaţia României. Poporul meu nu aşteaptă mana cerească ori pomenile diriguitorilor calpuzani, el caută modalităţi demne, onorante de surmontare a necazurilor şi dificultăţilor provocate de mârşavi şi impostori. Dincolo de cei care n-au crezut în fatalitate şi n-au rămas la mila statului, ci s-au dus – încrezători în propriile capacităţi – să lucreze în alte ţări, mai sunt şi alţii, care n-au apucat calea străinătăţii şi băjeniei reprobabile. Românul are în sânge, filogenetic şi ontogenetic, crezământul lui M. Eminescu: „Nu originea face un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea.” E adevărat, marinarul euforic i-a îndemnat pe mulţi să plece din ţară, să se ducă unde a înţărcat murgana, întrucât guvernanţii batjocoritori nu sunt capabili să le asigure viitorul. Munca şi muncitorul în România au fost la cheremul lui Nelu Botiş, Marcel Hoară şi alţi mărginiţi mintal ca ei!!! Mulţi dintre români au zis însă, cu implacabilă demnitate: „De ce să plec eu?! Să plece ei, cu vaporeanul şi toată gaşca lor condamnabilă!” Şi s-au încăpăţânat să rămână şi să lucreze aici, să-şi facă aici viitorul, cum s-ar putea – dar în orice caz, cu demnitate şi deziderate altruiste. În cazul acestora nu este vorba despre o speranţă cu iz fatalist, ci despre determinarea şi convingerea că vor putea face ei înşişi ceva pentru a schimba mersul politico-economic ce scufundă omul în sărăcie şi foame, angoasă şi nesiguranţă, că nu doar oamenii sunt sub vremi, ci şi vremile sunt sub puterea celor care vor să le modeleze. Nu cred, totuşi, că aceştia alcătuiesc „masa critică” necesară fisiunii controlate care să producă un curent energetic continuu şi bine direcţionat – altceva decât o revoltă anarhică ori explozii haotice ale mai multor „cilindri” ai unui motor social fără ambreiaj, diferenţial, acceleraţie, volan şi frână. Dinspre Guvern nu ne vin decât fraze sforăitoare, în care abundă minciuna şi mirasmele pestilenţiale, despre marile „succesuri” ale guvernării BULĂ-Boc, sub înţeleapta ocârmuire a genialului cârmaci Zeus-BĂSE. Vai şi amar de capul nostru cu aşa ocârmuitori sforăitori emfatici!!! În acelaşi timp, organismele internaţionale care ne monitorizează şi ne studiază arată că, de doi ani şi jumătate, guvernanţii s-au încăpăţânat să bată apa în piuă şi o s-o tot dea cu oiştea-n gard – dintr-un gard în altul, rostind infame gogomănii. Glasul oamenilor de rând n-a fost ascultat. Să zicem că oamenii de rând nu se pricep la macroeconomie – acolo specialiştii sunt Ialomiţeanu, Nuţa Udrea, M. Hoară, Vişan, Spânu, dar mai cu seamă distinsa doamnă Paul Vass, cu toţii sfetnici ai lui BULĂ-Boc şi, probabil, la fel de bine pricepuţi în macroeconomie pe cât este MICUŢUL-Boc la drept constituţional. (Poate sunt pricepuţi – dar atunci n-au dat cu oiştea-n gard, cum am crede noi, ci au făcut-o cu bună-ştiinţă. BULĂ-Boc declara, în faţa unor pedelişti, că este un învingător. Sărmanul caraghios!! Poate un învingător împotriva propriului popor). Vocile celor din felurite „societăţi civile” n-au fost ascultate: probabil pentru că „civilii” ăştia sunt prea filosofi, adică din categoria mogulilor care-l mâniază pe ridicolul Zeus. Vocile oamenilor de afaceri n-au fost ascultate – bănuiţi fiind că vorbesc doar pentru propriul interes. Vocea economiştilor şi sociologilor români n-a fost ascultată – sunt şi ăştia tot un fel de filosofi cu capul în nori. Vocea sindicatelor nu a fost ascultată – prea vor să mulgă statul…

Noi scumpiri, ucigaşe ameninţări cu sărăcia şi foamea

Iată, ni se anunţă noi scumpiri, ucigaşe ameninţări cu sărăcia – şi foamea – şi nu aşa de azi pe mâine, câte 20-30 de bani, ci etapizate, până în anul 2015: scumpiri temeinice, care să ne alinieze la preţurile medii din Uniunea Europeană (dacă nu la cele mai înalte şi de foame aducătoare), pentru a nu aduce neplăceri şi supărări zonei euro. Nu zic ba – pentru cei care ar avea posibilitatea financiară să se plimbe prin lume, ar fi comod să nu mai schimbe leii în euro. Dar ce vor face acei mulţi şi săraci, pe care nu-i bântuie pofta de turism extern?…Probabil până atunci – speră conducătorii noştri loviţi cu leuca – cea mai mare parte vom ieşi „natural” din mreaja trebuinţelor pământeşti… Aşa stând lucrurile, să mai sperăm ceva? Eu zic să nu mai sperăm nimic: pur şi simplu, să ne apucăm de treabă – şi, mai cu seamă, să ne gândim, de pe acum, să schimbăm guvernul nătâng şi inadecvat vrerilor de progres şi prosperitate materială şi spirituală ale românilor. Aceşti nebleznici ne-au aruncat într-un ucigător coşmar!!

Prof. univ. dr. Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here