Din vremuri imemorabile gândirea logică a fost dedicată îndepărtării excrescenţelor ce nesocotesc raţiunea. Aristotel ca şi Hegel au văzut în Logică organonul, unealta care ajută omul, în general, omul politic, în special, să-şi ordoneze vorbele, ideile şi faptele. Să memorăm aspiraţia moralistului, eseistului şi publicistului francez André Maurois: „Logica ar trebui să fie ştiinţa de a urma, în mişcarea cuvintelor, anumite reguli, care ar fi în acelaşi timp atâtea chezăşii, pentru că aceste reguli ale lumii lăuntrice ar coincide cu cele ale lumii din afară.” Logica îşi etalează preţuirea numai dacă respectă valorile ştiinţifice, morale, estetice, politice, religioase etc. Logica implică modul de comportare astfel încât ideile să ne ofere întreaga precizie şi claritate de care sunt susceptibile adevărul, binele, frumosul, libertatea, beatitudinea, altruismul, behaviorism etc., valori ce dimensionează(ar trebui să dimensioneze!!) omul şi societatea, toate sferele ştiinţei şi spiritului uman.
Privind dinspre apus spre răsărit, din direcţia Washington spre Londra şi Moscova-e de bine. Dacă ne îndreptăm privirea dinspre Moscova spre Londra şi Washington- e de rău; e logic să te păzeşte de primejdie. Aşa arată situaţia geopolitică astăzi, la zece ani de la intrarea României şi Bulgariei în NATO, după conflictul NATO-Rusia, prin Ucraina/Crimeea. Inteligibil formulând:anularea Pactului de la Varşovia, iar mai apoi destrămarea URSS au facilitat extinderea NATO către Rusia. Acum, la zece ani după accederea României şi Bulgariei în NATO, întreg ţărmul sudic şi sud-estic al Mării Negre, la care se adaugă şi „prietenia” Georgiei cu NATO- este dominat de acest bloc politico-militar încheiat între Statele Unite ale Americii, Canada, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia, Grecia, Turcia, Germania, România, Bulgaria… ş.a., astfel că pentru cine priveşte, cu mintea întreagă, o hartă, este limpede că deşucheatul Băse bate câmpii- şi în această chestiune-atunci când afirmă, ca un smitit, că Marea Neagră este un lac rusesc şi alte astfel de inepţii şi aberaţii inepte, cu recul antiromânesc.
Mai mult, NATO, prin SUA, s-a impus şi în sudul asiatic al Rusiei, în fostele republici sovietice musulmane din Asia Centrală, în Irak şi Afganistan, lăsându-i Rusiei o legătură cu Mediterana prin Siria şi cu Oceanul Indian printr-o firavă legătură cu Iranul.
Este fără drept de tăgadă că în felul acesta, visul lui Petru cel Mare, ţarul reformator al Rusiei, de a zdrobi Imperiul Otoman, pentru a asigura viitorului mare impoeriu rusesc ieşire la Marea Neagră, apoi, prin strâmtori(Bosfor şi Dardanele) în Mediterana, iar prin Persia în Oceanul Indian, năzuinţa aceasta a fost spulberată.
La sfârşitul secolului XVII, Petru cel Mare al Rusiei avea ca model celelalte imperii europene-toate cu deschidere la mări şi la Oceanul Atlantic, plus Imperiul Otoman, deschis şi către Europa, şi către Asia. Lesne de intuit că există o logică a imperiilor, aidoma logicii oricărui sistem viu, biologic sau social: logica extinderii şi înglobării şi, în cel mai rău caz, a conservării, menţinere şi apărare, aceasta cu riscul restrângerii şi anulării ori diminuării intensităţii. Această logică, legea aceasta, nu se supune imperativelor morale şi funcţionează şi astăzi, sub alte forme şi denumiri, cum ar fi a sferelor de influenţă, a intereselor vitale ori a vecinătăţii imediate.
Istoricii români, fie majoritatea lor, pendulând între romantism şi pozitivismul secolului XIX, mai cu seamă ultimii, rostesc fără echivoc: istoria foloseşte date certe, nu supoziţii sau presupuneri efemere. În consecinţă, ofensiva împotriva aşa-zisei molime a scenariilor istorice, a „scenaritei” perimate, şi, evident, deşuete. Tot ei ne învaţă, mai în glumă-mai în serios, că nu învăţăm nimic din istorie. Numai că ei sau uită, ori se fac că n-au priceput că istoria este făcută de politicieni, indivizi care operează, nolens-volens cu scenarii, deseori măsluite conjunctural, dintre care acceptându-l pe cel care li se pare mai potrivit şi mai pofitabil. Putem formula următoarea interogaţie: ce s-ar fi întâmplat dacă, odată cu „revoluţiile” din anul 1989, s-ar fi păstrat-între Uniunea Sovietică şi Nato-Tratatul de la Varşovia, fără URSS şi CAER- adică ţările foste socialiste din Estul Europei, în două sisteme puternic structurate şi integrate economic, respectiv militar, dar şi fără NATO şi Piaţa Comună, şi fără URSS? Ar fi fost, adică un bloc continental de mari dimensiuni, est-european autonom? Acesta ar fi jucat un rol geostrategic de mare însemnătate şi influenţă. Probabil ar fi convenit URSS şi mai apoi Rusiei, ori n-ar fi convenit, ba chiar ar fi dat multe bătăi de cap Vestului.
Tocmai de aceea eu cred că nu este cazul să ne speriem prea vârtos în legătură cu ceea ce s-a petrecut în Ucraina şi cu ceea ce s-ar mai putea întâmpla acolo, implicit crearea a două state ucrainiene. De fapt, Ucraina este un stat oarecum artfificial, într-o măsură oarecare, hibrid, alcătuit din elemente disparate, care, ca şi Belorusia, i-a folosit lui I.V. Stalin ca să aibă trei voturi la ONU, care şi anterior se dovedise necesar în negocierile cu puterile vestice, în timpul războiului, un stat realizat în mare parte prin rapturi de la statele învecinate-România, Polonia, în principal. Iar faptul că spre est, în stânga Niprului, teritoriul este în mare parte populat cu ruşi complică şi mai mult problema atât geopolitic, cât şi geostrategic. Situaţia în care fostul mare imperiu rus s-a tot comprimat sub presiunea Vestului, care tinde să creeze un alt imperiu, Uniunea Europeană, pe o prte din fostul său spaţiu, ne pune în faţa unei întrebări banale:se mai poate restrânge ori comprima Rusia, până la dispariţie, sau, asemeni statelor tot mai micşorate, va exploda asemeni unei supernove, mai strălucitoare, determinată de comprimarea unei foste stele? Spre deosebire de feluriţi gargaragii din România-de la vaporeanul-secătură, la te miri cine-analişti şi decidenţi politici occidentali au ajuns la concluzia logică conform căreia trebuie evitată transformarea Rusiei într-o supernovă geostrategică. Cum să se poziţioneze România în acest context? Realist, raţional şi cu mare prudenţă!…
Nu neg, am auzit tot felul de văicăreli şi suspine referitoare la situaţia românilor din Transnistria, în cazul în care Rusia va face şi va drege una-alta… Tot felul de patrioţi aventurieri creionează diverse scenarii, unele mai lipsite de logică decât altele. Sunt curios care ar putea fi soarta lor. Mă întreb dacă nu cumva este vorba despre trăncăneală logică. Mă întreb: de ce nu i-a interesat pe bravii noştri patrioţi de mucava-de un secol şi jumătate încoace- soarta românilor din Ungaria, din Bulgaria, din fosta Iugoslavie, din Grecia, din Albania şi, desigur din întregul fost imperiu rusesc şi apoi sovietic? Vorbind despre Transnistria, ne putem aminti că ea n-a făcut parte din statul român, aşa că, din punct de vedere strict statal, România nu are faţă de aceştia obligaţii mai mari decât faţă de cei din statele menţionate. Sfânt este să avem în suflet, minte, vorbă şi faptă credinţa imperativă a lui Nicoale Titulescu: „Legăturile de frăţie de sânge(…) constituie cea mai puternică baricadă împotriva sentimentului de primejdie sau de izolare pe care distanţa le poate transforma în nostalgie, dar niciodată în uitare.”
Cât despre logica imperială de rapt şi anexare, despre care am scris-că e rusească, americană ori europeană- nouă tot străină şi ostilă ne este şi refuzăm să ne folosim de ea:doar ca nişte argaţi, fără demnitate şi personalitate, angajaţi la moşiile şi grajdurile boiereşti. Idealul românului demn, destoinic şi distins este să nu fie fiinţă umilită, batjocorită, să fie stăpânul vieţii şi nu sclavul ei. Iubim libertatea, detestăm atârnarea.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
