Localismul creator – Cele trei cărţi ale lui Florian Văideianu: „un boier printre tovarăşi”

238

1. Sunt unul din promotorii transmodernismului în România, în virtutea căruia încurajez localismul creator care premerge globalismul cultural-interlingvistic.
În „A doua carte” tismăneanul Florian Văideianu, jurist de profesie, îşi asumă simultanul risc de poet şi de prozator, dar nu din pricina obişnuitului narcisism, ci pentru a nu fi uitaţi, cei care au fost. Îl contrazic pe scriitor, trimiţându-l la Gaston Bachelard: când se consumă materia (viaţa fizică şi cea metafizică), focul se stinge, rămân ca o cenuşă amintirile. Cele dintâi se cheamă arhetipuri şi ele se numesc mituri motive/ toposuri recurente.
În cântecul său aletheic (adică cel împotriva uitării) poetul refuză a-i recunoaşte literaturii sintagma de „dicţionar neînţeles” trecând ca atare peste obscuritatea heraclitică şi izbuteşte prin strădanie a-şi identifica noul destin, convocat să i se alăture în demersurile sale lirico-narative întreprinse „spre lămurirea credinţei curate în timp ce „lumina” (aletheia) transformată în zări îl poartă mereu prin nopţi înstelate”.
Florian Văideianu pare (poate chiar este) un om blând, dar exact invers, foarte ferm. Dar dacă îşi face prieteni li se dăruie cu un altruism care-ţi impune să-l preţuieşti ca întreg. Doru V. Fometescu, Ion C. Gociu, Grigore Haidău îi sunt tovarăşi de vis, de condei, de cafenea hermeneutică (la care din când în când mă înfiinţez şi eu, I.P.B.).
2. Dar, cum începusem, „A doua carte” (apărută la editura „Măiastra”, în 2010), excelează prin prozele sale scurte. În Gorj, povestitorii pe spaţiu scurt, în stil concis, postpercutant, (deci postmodern) sunt puţini (dar buni!): Dumitru Dănău, Antonie Dijmărescu, Grigore Haidău, Ion Gociu, care le urmează în paradigmă unor Sabin Velican, Nicolae Al Lupului, Ion Căpruciu, Titu Rădoi, V. Cărăbiş.
Povestirile lui Florian Văideianu sunt memorialistice, autobiografice, topofilice, nostalgice. Sunt debitoare „hiperrealismului”, întrucât ridică de pe fapte şi lucruri, subiecte şi aspecte vălul ascunderii proiectându-le pe axa stării de neascundere, de reintrare în prezentul continuu. Personajele (bunica, nepotul, şcolarul, colegul (Milu Popescu, conferenţiarul de astăzi de la U.C.B.), părintele Alexandru Cornoiu (exclamaţia sa „ – Şi eu sunt o troiţă!” e antologică), Tudor Gheorghe,)) par efigii ale unui trecut bogat în…transversalii, (a se citi: interferări dintre sacru şi profan, interstiţii ale universului de resemnificat, repotenţat, resituat în desinea sa divino-umană).
Accente de pozitivă melancolie, de autentică reculegere sunt deseori complementarizate cu altele de duioşie, ironie şi umor benign, căci Florian Văideianu asta şi face: evocări «in memoriam» recuperând acel «in illo tempore» în care satul e încă etnografic şi antropologic, tradiţiile continuă să persiste în imaginarul popular, în mentalitarul opoziţiei dintre ce a fost şi unde s-a ajuns, tributară romantismului, ori clasicismului conservator, când „toate erau la locul lor”, profesiile se ţineau identice cu cele dintru începuturi (pescuit, păstorit, vânătoare, cultivarea pământului).
3. „Din cenuşa vremii” îmi confirmă, iată, dedesubtul simulatului  meu reproş din deschiderea însemnărilor de faţă. De data aceasta, Florian Văideianu ne trimite „din start” la Aristotel. Citez: „Povestirile sunt adevărate”. Ei, aş, nu sunt dar par verosimile, căci (şi aici autoanaliza prozatorului funcţionează ireproşabil), „toate proiectează lumea satului arhaic din copilăria” sa edenică. În acest „paradis” la loc de frunte erau: bunătatea, milostenia şi credinţa în Dumnezeu. Şi măsurarea timpului era alta căci ea  aparţinea aprecierii oamenilor.
Naratorul însetat de autenticitate îşi lasă emoţiile să-i inunde textele lapidare, secvenţiale, transversalice (repet termenul ca să-l fixez în orizontul de receptare şi evaluare al contemporanilor mei, – n.m., I.P.B.), mustind ontologic, captivând fenomenologic, interesând axiologic.
Aşadar micrononficţiunile sunt reinaugurale, aurorale, ele scot din cenuşa vremii bucuria copilului care se minuna de tot ceea ce vedea în jurul său (deci ca şi Lucian Blaga, F. Văideianu se con-centrează pe «mirabilis»), care este un însemn de recunoaştere a sacrului (calea apucată de-acum încolo e, con brio‚ transmodernistă – n.m.I.P.B.). Desigur – cum  altfel? – şi, „personajele sunt reale”, iar întâmplările auzite şi transcrise „au modelat caracterul omului matur de mai târziu”- deci au un garantat caracter pedagogico-didactic şi instructiv-educativ. Fireşte personajele sunt reinventate, fiecare protagonist devenind „persona”.
Doru V. Fometescu avansează în comentariu-i propulsator şi vibratoriu, formula identificatoare de „renaştere prin mărturisire” pe care o salut ca fericită, iar criticul de circumstanţă îşi argumentează credibil afirmaţia referindu-se la „memoria vie, logodită cu acel simţ natural de pătrundere la esenţă, concreteţe şi detalii” al lui Florian Văideianu. Scrisul acestuia – citez din prefaţa aceluiaşi D.V.F.- este „frenetic şi răsfiră un aer proaspăt şi cald de înţelepciune şi mirare, de retrăire a unor climate tradiţionale”. Dar este mai presus de orice, anamnetic, spiritual, altruist, atipic (deşi cumva într-o intertextualitate neprovocată cu Marin Preda, Marin Sorescu, Lazăr Popescu, Ion Căpruciu, Nicolae Al Lupului, Sabin Velican, Mihail Sadoveanu).
Cum postfaţa teologului Iulius Marius Morariu e plină de substanţă, ilustrând cu  acribie ştiinţifico-estetică scriitura lui Florian Văideianu, mă opresc deocamdată, căci mai trebuie să mă ocup şi de „metabiografia” „Boier printre tovarăşi”.
4. Cartea „Boier printre tovarăşi” nu este un roman propriu – zis, căci se vrea o biografie şi ea nonficţională a vieţii reale şi a operei sociale a unui legendar fiu al Tismanei de sub comunism „TRAIAN BURTEA”. Iarăşi indiciile presărate în primele 13 pagini îmi vin în ajutor cu promptitudine.  Nicolae N. Tomoniu, directorul Editurii Semănătorul Tismana, e de părere că figura celebră în epocă a lui Traian Burtea ar fi deja mitologică, model moral şi de succes al iniţiativei personale având la bază piedestalul principiilor sănătoase.
Ba, Doru V. Fometescu plusează generos precum că acelaşi Traian Burtea ar fi fost „o personalitate de indiscutabil prestigiu” (1950-1981), fost director al Cooperativei Arta Casnică Tismana, iar despre romancierul de ocazie şi din necesitate (chiar şi lăuntrică) afirmă că „prin inspiraţie şi meşteşugul artei literare ne încântă, prin cuvinte simple, jucăuşe şi sensibile”.
Cartea este redactată pe două niveluri: cel de jos documentar, cel de sus „ficţional” şi se vrea  un elogiu adus pentru „un simbol care uimeşte semenii, chiar peste decenii, dăruind curaj, discreţie şi demnitate umană” (D.V.F.). Prin urmare, Florian Văideianu „creează un personaj viu, nonficţional, care a gândit frumos; într-o unitate cu vorba credincioasă şi faptă înţeleaptă” şi care a priceput „din vreme, intuitiv, că tot ce faci pentru tine se pierde odată cu trecerea ta, însă tot ceea ce faci pentru ceilalţi rămâne taina atingerii unui Absolut ce rezonează binefăcător, uneori ceva inefabil, pogorând în cotidian în chip de spirit nemuritor”. (D.V.F.).
„Cartea lui Vaideianu – se pronunţă şi Ion Mocioi – este nu numai un portret literar al unui personaj cunoscut în realitatea vieţii lui, ci şi un portret literar al unei colectivităţi, din care se disting câteva figuri literare alese şi prezentate cu măiestrie. Căldura cu care sunt prezentate aceste personaje  reale devenite personaje artistice, create cu mijloacele prozei artistice, reflectă capacitatea scriitorului de a surprinde trăsăturile sufleteşti ale oamenilor surprinşi în activitatea lor, pe care îi admiră deopotrivă cu cititorul”.
„Florian Văideianu – îl las pe Doru V. Fometescu să tragă concluziile în locul meu – ne sugerează că lumile evoluează prin prospeţime de limbaj şi loialitate, prin stări creative şi limpeziri de tensiuni lăuntrice, contradictorii, cu contextul social, regăsind acea cunoaştere metaforică, să fii când nu mai eşti, fiind leacul tulburătoarei stări umane, un flux de suflet ce înfierează veacul”. Iar Traian Burtea va fi de neuitat ca  „Boier natural”, iniţiat în „taina valorilor creştine – credinţa că nădejdea, iertarea bunăvoirea – care se leagă de străbaterea unui drum apostolic, străbun, de rezistenţă, înţelegere şi cunoaşterea prin suferinţă şi realizare”. (D.V.F.).
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here