Mai în anii din urmă, ziarul Gorjeanul publica frecvent poezii scrise de Liviu Dănescu, un împătimit al versificației mângâitoare, line, aducătoare de tihnă într-o existență atât de plină de neliniști și tristeți, cum este a noastră, în aceste vremuri.Fără a experimenta căutări savante și stând departe de formulări echivoce sau banale, Liviu, când se exprimă, pare a fi un izvor frumos și limpede ce lasă să picure în sufletele oamenilor crâmpei după crâmpei de înțelepciune care, fiecare, se metamorfozează în tot atâtea liniști și bucurii.
Cine este Liviu Dănescu?Este fiul minunatului profesor de odinioară, din comuna Crasna, Ștefan Dănescu, dascăl de vocație și primar cu chemare, care – la mulți ani de la dispariția sa pământeană – încă domină memoria generațiilor de elevi pe care i-a avut și a localnicilor zonei. Era el însuși un creator în plan spiritual, așa cum au fost și renumiții săi frați, părtași la diriguirea destinelor învățământului oltean și de pe meleagurile lor.Despre Liviu Dănescu au scris câțiva consacrați ai criticii, mai ales în privința volumului intitulat Candelă, apărut în urmă cu ceva timp. Remarc pe Ion Popescu Brădiceni și pe Ion Trancău, adevărați profesori, atât la catedră, cât și în viața culturală românească. Primul îl analizează luând în seamă „revizuirile sale de formă și de fond”, iar cel de-al doilea îl plasează „între livresc și real cotidian”. Abordări de excepție, așa cum ne-au obișnuit cei doi.Recitindu-i volumul, precum și puținele poezii mai recente, îmi devine tot mai clar că întreaga evoluție de până acum a lui Liviu Dănescu se situează la adăpostul candelei, a luminii de veghe, care îl călăuzesc și de care nu are cum să se depărteze. Este vorba despre candela și lumina credinței, recunoștiinței și devotamentului față de înaintași, de cei ce i-au dat viață. Tatăl a plecat în eternitate, mama își duce traiul alături de cei ce i-au rămas în preajmă. Deseori, în serile senine apare la brațul fiului său Liviu pentru o … porție de aer curat de pe lângă arborii și arbuștii plantați inspirat pe aleile din centrul Târgu-Jiului. Sigur, poartă cu sine nostalgia zilelor apuse, ale tinereții și vigorii, trăite cândva alături de Fănică… Aparițiile scrise ale lui Liviu s-au rărit, dupa cum spuneam: ființele umane- ca orice ființă – se mai și îmbolnăvesc de una, de alta, trăiesc anxietăți inexplicabile, suferă vitregiile date de împrejurări… Poetul rămâne egal cu sine: sensibil, meditativ, semănător de gânduri ce se vor vindecătoare. Este și cazul domnului Liviu Dănescu, care se oglindește pe deplin în versurile sale.Evocarea celor ce au fost cândva, aflați de-acum în cimitir, împreună cu sesizarea prezenței celor gata de plecare pare o poveste impresionantă și nemuritoare, este un omagiu adus celor ce au slujit, ca apostoli, idealurile formării vlăstarelor neamului („ce iarnă e acum în școală”). În „Poezie de dragoste pentru nimeni anume”, se atinge o cotă artistică rarisimă, demnă de un mare poet, ce tinde spre puritatea luminii și a iubirii. Observați: „Te-ating cu cuvintele mele / Mâna n-ar îndrăzni, maculată”.Uneori, versurile par eliptice, dar aparențele pot fi înșelătoare… Ecorșeul – reprezentarea unui corp fără piele, util sculptorilor pentru studiul musculaturii – e echivalentul țăranului, cel ce pățește de toate, mai ales necazuri: „Celui de la bază ecorșeul/ trecut prin urgie mereu/ Pe umerii lui stă tot greul/ Țăranul uitat de Dumnezeu”.În cuvinte simple, dar contextual înalt expresive, poetul descrie etape, momente și evenimente care pentru alții sunt comune: copilăria, moartea cu infinitele răutăți pe care le presară, așteptând la ușă, cu răsuflarea grea, partidele de vânătoare și altele de acestea, toate luate din lumea reală și transfigurate prin mijloace lirice.Crescut într-un mediu în care iubirea de carte era un crez de nestrămutat, Liviu Dănescu reușește să facă o microradiografiere a mentalităților negative din școala de azi, în care apostolatul, atât cât mai este, e contracarat de superficialitate, de absența pasiunii și de dezinteres. Unor astfel de specimene li se adresează tăios: „Râdeți pe înfundate că nu știu carte / copiii triști care locuiesc la țară” (Rostoganii de școală nouă).Pedagogia e o artă dureros de precară /ei sunt de vină că pleacă spre școală (copiii, evident) / sumar îmbrăcați și aproape desculți? Și când știu că pe plită oala e goală / mâncarea e un lux pentru cei mulți /în sălile de clasă nu dau de zei la care să se închine, ci de niște lefegii… și conchide: Și eu sunt copil de DASCĂLI – ce icoane! Iată cum contemplarea se estompează, locul ei fiind luat de o poziție atitudinală care, pe alocuri, atinge mânia, ciuda, în fața atâtor lucruri rele care pătează imaginea dascălului adevărat și trag în jos faptele care ar putea și ar trebui să fie bune…Această atitudine este pilduitoare atunci când se contopește cu simțul patriotic pe care îl nutrește poetul când se tânguie pentru delăsarea dovedită în împrejurări cruciale. În Păcat național se demarează cu binecunoscutul motto „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece” și se ia poziție critică față de pasivitatea manifestată de oficialități în privința sărbătoririi Zilei culturii naționale și a Zilei Eminescu de la mijlocul lui ianuarie a.c. „Măria-Sa, un tânăr voievod, martir din șirul nesfârșit … Din Panteon – Eon desăvârșit / nu-i zi cum ziua lui… Atâția mititei moderatori… Supărarea lui Liviu este pe deplin justificată dacă am ajuns, ca neam care are cu ce se mândri de mii de ani, să uităm de valorile neprețuite, tocmai atunci când e nevoie vitală să le etalăm și să le slăvim…Aș mai zice o scurtă frază: Poezia lui Liviu Dănescu curge neîntrerupt la vale într-o matcă bine marcată întocmai ca pâraiele repezi din munții Crasnei. Pe alocuri, apar în cale pietre – mai mari sau mai mici – unele sunt duse cu ușurință mai departe, altele rămân pe loc drept mărturie…
Nicolae BRÂNZAN
