Liviu Dănescu e un poet columnist. Se trage din mantaua, parcă, a lui Ion Barbu şi Daniel Turcea. Discursul său liric tinde spre a fi intelectual-abstract, adresându-se numai cititorilor cât de cât instruiţi într-ale poeticului/ poeticităţii.
Liviu Dănescu a înţeles mult mai repede ca alţi comilitoni de la „Columna” că poezia e în mare măsură trăire în/ prin/ pentru cultură, spirit, idee, filtrată printr-o sensibilitate care nu şi-a pierdut complet ingenuitatea scriiturii ca text şi textului ca expresivitate transcendentă a limbajului cotidian.
Şi, totuşi, publicându-şi mare parte din texte în cotidianul „Gorjeanul”, a ţinut cont că la fel de importantă e comunicarea cu masele, cu publicul devorator – încă – de literatură de calitate onorabilă măcar, dacă nu excepţională.
Cert este că având nostalgia unor lumi dispărute (interbelicul, neomodernitatea, baladescul cerchiştilor), Liviu Dănescu acuză şi reveria Eticului şi pe cea a dicteului enigmatic, reducţionist, condensat în vocabule care par să se corelaţioneze sărind peste anumite etape logice, subordonându-se, pragmatic, rostirii discontinue de tip postmodernist.
Fiindcă Ion Barbu n-a prea avut urmaşi de model (paradigmă transretorică şi transpoetică), fie încă puţin cunoscut Liviu Dănescu i-ar putea fi… epigon notabil în panorama contemporană a Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu al căreia singur promotor sunt/ şi desigur voi fi.
Dicţiunea po(i)etică a lui Liviu Dănescu este adepta fie a confesiunii de o sinceritate cuceritoare prin tonul umoristicelegant, fie a tehnicii ca atare (remarcabil de pildă anjambamentul – n.m.) practicată şi curajos şi convingător, întrucât mijloacele ce le posedă îl fac redutabil autor de prozodii sacadate, trepidante, spectaculoase, dacă vreţi, prin stilistica epurată de balast, moderată la tot pasul lexical şi gramatical, referenţial şi imaginar.
Influenţe ale clasicului, romanticului, modernismului de tip mallarméanovaléryan, fie şi influenţe ale trans- şi meta-modernismului implementate în spaţiul românesc de mine, Ion Popescu-Brădiceni, şi de Lazăr Popescu, se văd topite, într-un creuzet de alchimist „bătrân”, dar resurect în „corpul” creativ al lui Liviu Dănescu, cu scopul, salutar/ kairotic, de „restitutio in integrum”, de supravieţuire întru misiunea de poet pe care politica de azi nu-l (şi nu o) respectă deloc, marginalizându-l cu o prostie… tembelă, răutăcioasă, culpabilă de mojicie şi crasă nesimţire.
Ion Popescu-Brădiceni
